Depresivul Jim Carrey şi homeopatia prin post

▲ Părinţii pustiei afirmau că râsul e „de la draci“. Nu cred că spuneau asta ca să devenim, din încruntaţi, şi mai încruntaţi ▲

Actorul american Jim Carrey s-a hotărât să scrie un manual pentru depăşirea stărilor depresive, ca urmare a unei tentative de sinucidere pe care a avut-o în 2004. De ce este interesant acest lucru? Pentru că nu te-ai aştepta ca un comediant de talia lui Jim Carrey să treacă prin dificultăţi de acest fel. Şi nici la soluţiile pe care intenţionează să le propună în planificatul manual.

În anii ’90, când filmele sale - „Ace Ventura: Detectivul de animale“, „Tăntălăul şi Gogomanul“ (ambele produse în 1994), „Tipuâ de la cablu“ (1996), „Mincinosul mincinoşilor“ (1997) - rulau pe marile ori micile ecrane, cel mai mic gest care aducea cu una din eschibiţiile sale crea bună-dispoziţie, dacă nu chiar ilaritate.

În liceu (seminar teologic), aveam un coleg care, efectiv, îl adula pe Jim Carrey, într-atât încât căuta să se identifice cât mai mult cu personajul Ace Ventura: gesturi, faze, replici şi, desigur, freza caracteristică tip „corn“, orientat spre dreapta. La începutul unui an şcolar, când l-a văzut un profesor proaspăt ieşit de pe băncile Facultăţii de Teologie, i-a zis, ca din reflex: „Măi, băiete, tu eşti unicorn? Du-te la baie şi schimbă-ţi freza!“. Ascultător, seminaristul s-a conformat. A mers la baie şi şi-a „schimbat freza“, cum i se ceruse: a mutat „cornul“ de pe dreapta pe stânga. N-are rost să mai povestesc despre hohotele isterice pe care le-a provocat când a revenit în clasă.

După ce i s-a explicat „care-i faza“, profesorul n-a mai zis decât: „Să ştiţi că cei mai trişti oameni sunt cei care par a o duce numai într-o veselie şi par să nu ia nimic în serios“. Nu ştiu de ce, dar am reţinut replica asta.

Personajele lui Jim Carrey au reprezentat, pentru generaţia care i-a gustat filmele, o plauzibilă reţetă de poziţionare faţă de situaţii neplăcute ori prea serioase. Altfel nu se explică succesul filmelor sale. Cei care-i gustau rolurile apreciau maniera în care erau sfidate rigorile şi pudorile celorlalţi. Gesturile sale (cel puţin în filmele menţionate) emanau ceva ce semăna cu o combinaţie de autism, veselie dezinhibată şi infantilism agresiv. Adulţii tensionaţi, adolescenţii îngroziţi de incertitudinile viitorului nu puteau rata o asemenea oportunitate de evadare din cotidian: „realitatea poate fi, deci, luată, fără drept de comentarii, la mişto!“.

Puţini actori s-au mai identificat în mintea publicului atât de mult cu personajele interpretate, ca Jim Carrey. Jim-Carrey-serios era nenatural sau era preludiul unui strâmbet „nimicitor“.

Şi, totuşi, Jim Carrey, un om aparent vesel, un om cu faimă, putred de bogat, nu a fost ocolit de depresie (a se citi deznădejde) şi a vrut chiar să se sinucidă. Iar acum intenţionează să scrie un manual în care să dea mărturie că impasul depresiv poate fi depăşit nu atât prin psihoterapie şi antidepresive, cât mai ales prin redescoperirea unei vieţi spirituale (ce înţelege Jim Carrey prin spiritualitate, e o altă discuţie).

Într-o schemă simplă, dihotomică, părinţii pustiei afirmau că râsul e „de la draci“. Nu cred că spuneau asta ca să devenim, din încruntaţi, şi mai încruntaţi. Cred că, mai degrabă, atenţionau că râsul „pur“, exagerat, indus artificial, e o pantă care duce la deznădejde, la disperare, la depresie, la sentimentul trăirii în non-sens. „Opoziţia contrariilor“, ar putea invoca cineva.

Nu ştiu cât de sobră ori de veselă e viaţa echilibrată. Probabil că nimeni nu ştie cu exactitate, pentru că nici nu există o măsură standard, dar în mod cert, hăhăiala, hlizeala şi miştoul coroziv nu sunt o dovadă de echilibru interior. Cel mult ironia dar, mai ales, autoironia pot fi o soluţie pentru situaţiile limită, când viaţa chiar trebuie, parcă, luată în râs pentru a depăşi un prag critic, altfel imposibil de trecut.

În societatea românească, prăpastia dintre încruntarea oamenilor de pe stradă şi divertismentul deseori grotesc şi stresant, propus de unele televiuni, nu este un semn bun.

Nu mai e nici un secret că deznădejdea bântuie sufletele multor semeni de-ai noştri. Unii apelează, din când în când, la homeopatia prin post (cu toate cele aferente), alţii dau fuga, cu timp şi fără timp, în farmacii, la raftul cu antidepresive. Jim Carrey spune că nu antidepresivele l-au salvat.

O întrebare. Pe Iuda cel ucis de deznădejde, ce l-ar fi putut oare salva: pocăinţa sinceră ori un tratament riguros cu Prozac?