Deschide, Doamne, ochii noştri!

În ultima duminică a lunii iulie, a VII-a după Rusalii, se încheie ciclul de pericope evanghelice ce au redat, pe tot parcursul lunii lui cuptor, puterea tămăduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos. Căci, de fapt, această putere a izbăvirii oamenilor din slăbiciunile lor este parte fundamentală a misiunii Sale pe pământ: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi“ (Luca 4, 18). Despre o binevestire este vorba şi în această evanghelie, o vindecare a celor zdrobiţi de neputinţe, o redare a luminii ochilor trupeşti şi sufleteşti şi o eliberare din chingile bolii.

Sigur, cele nouă versete prin care se relatează două tămăduiri săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos nu sunt unice prin actul pe care îl au în prim-plan. Domnul a mai vindecat orbi (Luca 18, 35-43, Ioan 9, 1-41) şi a mai izbăvit persoane de sub puterea duhurilor necurate (Matei 8, 28-34, Matei 12, 22). Totuşi, nu putem să nu remarcăm câteva lucruri relatate în această duminică.

Mai întâi, faptul că cei doi orbi „se ţineau“ după Domnul: „Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David“ (v. 27). Insistenţa lor este evidentă, deoarece L-au urmărit până ce a intrat în casă şi au continuat cu rugămintea de a fi vindecaţi. Au persistat cu cererea lor pentru că erau convinşi că pot să îşi recapete vederea. Erau încredinţaţi că o minune este posibilă. Mai credem astăzi în minuni? Îi prezentăm jalba noastră lui Dumnezeu şi doar Lui? Nu cumva, de multe ori, încercând colo, şi colo pentru rezolvarea problemei noastre, eşuând, ajungem şi la biserică? Şi nu cumva, iarăşi de multe ori, dacă nu ni se împlineşte cererea instant, la prima noastră rugăciune, trecem la o altă oportunitate de soluţionare a impasului în care ne aflăm? Nu suntem dintre cei care bifează multe drumuri, poate-poate se va nimeri şi cel corect? Desigur, până la un punct, este de înţeles că, atunci când este disperat, omul este dispus să facă orice. Din păcate, orice-ul înseamnă şi uitarea îndemnurilor Bisericii, înseamnă şi lepădarea de credinţă. Adică, exact ceea ce orbii din duminica aceasta au dovedit.

Suntem convinşi că în biserică se află doar cei care, indiferent de starea în care ar fi, apelează numai la ajutorul lui Dumnezeu. Şi tot ei sunt cei care nu se plâng niciodată de neîmplinirea sau de nerealizarea unui obiectiv. Fie pentru că şi-au dat seama că acel ţel nu era bun pentru ei, fie pentru că... li s-a împlinit cererea. În orice caz, omul bisericii este împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Este mulţumitor pentru ceea ce primeşte şi cere cu credinţă stăruitoare. Din păcate, sunt şi unii care, printre ultimele soluţii au apelat şi la o rugăciune adresată lui Dumnezeu. Şi, dezamăgiţi că, iată, deşi au venit la biserică, nu s-a întâmplat nimic, au lăsat pentru totdeauna deoparte gândul mântuirii de sus. Din nici un punct de vedere nu pot să se justifice. Altarul Domnului nu este un oficiu unde fiecare îşi depune o petiţie şi trebuie să primească soluţionare. Nu. Este locul unde omul vine cu credinţa nestrămutată că Cel Atotputernic, Cel Care îi veghează întotdeauna paşii în viaţă, Cel Care l-a ocrotit mereu şi i-a dat tot ce are, Acela, Domnul, îl va mângâia în necazul său. Şi nu trebuie să spere, ci să fie convins că, într-un fel sau altul, Dumnezeu va avea grijă de viaţa sa. V-aţi întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă orbii nu ar fi avut credinţă? Mântuitorul i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!“ (v. 28). Dar, dacă, atunci când s-a atins de ochii lor, ei n-ar fi fost vindecaţi ca urmare a necredinţei lor? Hristos a ştiut că ei credeau şi, de aceea, le-a şi zis: „După credinţa voastră, fie vouă!“ (v. 29). Şi le-a mai cerut şi discreţie. Să nu se cunoască fapta Lui, să nu se trâmbiţeze binele. O pildă pentru noi, care, de multe ori, poate şi pentru că suntem bucuroşi că prin mâinile noastre s-a făcut un bine, vestim cu multă tărie fapta noastră.

Şi, în afară de discreţie, mai învăţăm un lucru. Niciodată Hristos nu a adus în viaţa celor pe care i-a întâlnit mai mult decât, prin natura omenească, aceştia puteau să aibă. A adus vedere orbilor, a vin-decat şchiopi, dar nu a creat un al treilea ochi sau încă două picioare nimănui. Adică, El a fost un Restaurator al firii umane. Unul care a dat omului ceea ce este capabil să primească. Oare nu suntem noi printre cei care, frecvent, cerem lucruri pe care nu le putem stăpâni? De care nu avem nevoie şi care ar fi împovărătoare pentru noi? Să ne gândim de două ori atunci când, plecând genunchii la rugăciune, îi cerem lui Dumnezeu fel şi fel de lucruri de care credem că avem nevoie. Sau când completăm vreun acatist ce nu ar trebui să conţină altceva decât cereri simple: tămăduire de bolile trupeşti şi sufleteşti. Atunci se vor deschide ochii noştri (v. 30).