„Deschiderea cărţii“

Dintotdeauna, omul a fost mânat de curiozitatea scrutării viitorului. Sunt voci ale unor sfinţi şi teologi care leagă chiar păcatul originar de această stare de slăbiciune omenească. Există două modalităţi de satisfacere a acestei curiozităţi: fie prin descoperire dumnezeiască, sub semnul tainic al profeţiei, fie prin ghicitorie, împotriva învăţăturii Bisericii, stimulând vanitatea omenească.

Profeţiile - criterii ale revelaţiei divine - au suscitat şi suscită încă deosebit interes în Biserica dreptmăritoare. Ele, însă, trebuie privite cu discernământ. Hristos ne îndeamnă, pentru a intra în împărăţie, să ne asemănăm pescarilor care sortează peştii prinşi în năvod, păstrându-i doar pe cei buni (Matei 13, 47-49). Evident, trebuie să fim extrem de circumspecţi în privinţa tendinţei de profetizare falsă, străină duhului Ortodoxiei, influenţată mai degrabă de formele de spiritualitate alterată, prin exaltare şi febră apocaliptică, promovate în cadrul noilor mişcări religioase izvorâte din neoprotestantism. La confluenţa cu acestea, se situează practicile vechi demonice ale ghicitoriei, care direcţionează la nivel personal acţiunea profetică în sine. Ambele sunt combătute cu străşnicie în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Domnul Hristos ne avertizează asupra proorocilor mincinoşi (Marcu 13, 22), iar în Vechiul Testament găsim scris: Să nu vrăjiţi, nici să ghiciţi (Levitic 19, 26). Sfintele Canoane aseamănă în gravitate ghicitoria şi vrăjitoria cu păcatele contra firii, precizând epitimii foarte aspre pentru săvârşitorii lor.

Din păcate, deşi Biserica a stabilit cu claritate astfel de norme morale, s-au găsit chiar şi unii sacerdoţi, care le-au încălcat cu bună ştiinţă. „Vanitatea este păcatul meu favorit“ - ne amintim cu toţii celebrul discurs al diavolului (redat magistral de Al Pacino) din filmul The Devilâs Advocate. În cazul nostru, unii confraţi au fost atraşi de mirajul faptului de a fi ghicitori şi prezicători, dar şi de latura mercantilă a slujirii faţă de Mamona… Cu totul agravant este folosirea, în practicile lor, a obiectului sfinţit al cultului bisericesc care conţine cuvântul lui Dumnezeu: Sfânta Evanghelie. De aceea, practica lor anticanonică şi ocultă se numeşte, în limbajul teologic încetăţenit prin receptare populară, „deschiderea cărţii“.

Concret, există două tipuri de situaţii în care poate fi realizat acest procedeu: în cadrul cultului public sau al celui particular. În public, s-a semnalat mai cu seamă în cadrul Tainei Sfântului Maslu, profitându-se de prevederea tipiconală care indică citirea unei rugăciuni cu Sfânta Evanghelie deschisă peste capetele bolnavilor. Depăşind cadrul liturgic prescris, în mod cu totul abuziv, unii sacerdoţi citesc o pericopă evanghelică de la pagina unde s-a deschis aleatoriu (sau prin intervenţia directă a unui bolnav), comentând şi interpretând „profetic“ textul respectiv, prin extragerea de concluzii, cu referire la starea viitoare a sănătăţii primitorului (sau primitorilor) Tainei. În particular, „deschiderea Cărţii“ se face direct, în cadrul unei întrevederi private a solicitantului cu sacerdotul, care efectuează o lucrare evidentă de ghicitorie, având întotdeauna şi substratul unei înşelătorii - întrucât acest „serviciu“ nu se prestează niciodată gratuit. Pentru sporirea credibilităţii, sunt folosite referinţe din text: culoarea unor litere sau forma acestora, numărul paginii şi, bineînţeles, fanteziste interpretări ale textelor biblice în sine.

Pe lângă formele de predicţie cu destinatari - ţinte precise, reţinem şi exemple ale unor aşa-zise „profeţii“, pe care sclavii vanităţii le anunţă în mod public, în urma lecturării şi interpretării unor texte biblice aleatorii - fie la Taina Maslului, cum am văzut deja, fie cu prilejul altor slujbe bisericeşti. Interpretările sunt dintre cele mai diverse: de la „semne“ privind clima sau roadele pământului (foarte apreciate, mai ales în mediul rural), până la profeţii apocaliptice înfricoşătoare, menite să atragă pedepse iminente celor sceptici, contestatari sau rebeli.

Toate formele aberante mai sus descrise reprezintă o distorsionare gravă a rolului şi rostului preotului în comunitate, a statutului său de păstor de suflete, de călăuzitor al acestora după dreptarul învăţăturilor sănătoase (II Timotei 1, 13). Ele sunt fenomene izolate, izvorâte din ignoranţă şi necredinţă, pornite istoric din perioada tulbure a domniilor fanariote şi eradicate în prezent, la nivel oficial, în Biserica Ortodoxă Română. Faptul că unii credincioşi ne mai semnalează existenţa şi în prezent a unor „preoţi-ghicitori“ sau ne solicită chiar să li se „deschidă cartea“ ne avertizează că acest fenomen regretabil persistă la unele fracţiuni schismatice şi eretice, aşa-zis „ortodoxe“, care înşală, adesea, pe mulţi, prin confuzia pe care o diseminează în legătură cu adevărata lor identitate. De aceea, trebuie să fim atenţi ca Ortodoxia noastră să nu fie, simplist, una strict declarativă, ci să se conformeze întocmai cu întregul tezaur de doctrină, practici morale şi de cult, pe care le apără preoţia sacramentală, rostuită şi supusă Sfântului Sinod al Bisericii.