Deseori şi neîncetat să petreceţi în rugăciuni!

Rugăciunea este armă puternică, întărire neclătită, vistierie nejefuită, liman neînviforat, loc liniştit, numai de ne vom apropia de Stăpânul cu trezie, strângându-ne mintea din toate părţile şi nedând nici o intrare vrăjmaşului mântuirii noastre. Şi fiindcă el ştie că în vremea rugăciunii vorbim despre cele ce privesc mântuirea noastră, ne mărturisim păcatele şi arătăm Doctorului rănile noastre, ca să dobândim vindecare, pentru aceasta, atunci mai ales, se sileşte şi face totul ca să ne abată de la ea şi să ne arunce în lenevire.

De aceea, să ne trezvim, rogu-vă, şi ştiindu-i vicleniile lui, să ne silim mai ales în vremea rugăciunii să-l împingem, ca şi cum ar fi înaintea ochilor, să lepădăm tot gândul care tulbură mintea noastră şi să ne rugăm cu dinadinsul, ca nu numai limba să grăiască, ci şi mintea să se unească cu cele ce se grăiesc.

Căci, dacă limba va zice cuvintele, iar mintea se risipeşte în cele dinafară, socotind cele din casă sau închipuindu-ne cele din târg, nici un folos nu ne va aduce, ci poate mai multă osândă. Şi dacă, apropiindu-ne de oameni, arătăm atâta atenţie încât şi pe cei ce stau aproape de ei nu-i vedem, ci ne fixăm mintea numai asupra aceluia de care ne apropiem, cu mult mai mult trebuie să facem aceasta când ne apropiem de Dumnezeu. Şi deseori şi neîncetat să petreceţi în rugăciuni! Căci zice Pavel: „Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri“ (Efeseni 6, 18) Nu numai cu limba, ci si cu sufletul întru Duhul.

Şi cererile noastre să fie duhovniceşti, trezvindu-se gândul şi înţelegând cu mintea cele ce se grăiesc. Aşa să cereţi, cum se cuvine să cereţi de la Dumnezeu, ca să dobândiţi cele ce cereţi. Şi vă nevoiţi la aceasta scurtând somnul, trezvindu-vă cu mintea, iar nu căscând, moleşindu-vă şi învârtindu-vă cu gândul încoace şi încolo, ci să lucraţi cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră. Căci, „fericit este omul care se teme de toate pentru evlavie“ (Pilde 28, 14).

Lucru mare şi îmbunătăţit este rugăciunea. Căci, dacă vorbeşte cineva cu un om îmbunătăţit, dobândeşte mare folos de la el, oare cel ce s-a învrednicit a vorbi cu Dumnezeu câte bunătăţi nu va dobândi?

Fiindcă rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Şi ca să te încredinţezi de aceasta, ascultă pe proorocul ce zice: „Îndulcească-se Lui vorba mea“ (Psalm 103, 35). Adică vorba mea să se arate dulce înaintea lui Dumnezeu.

Şi oare Dumnezeu nu poate să dea mai înainte de cerere? Poate, dar aşteaptă pricină de la noi pentru a ne învrednici de dreptate prin purtarea Sa de grijă. Deci, ori de vom dobândi cele cerute ori de nu, să petrecem în rugăciune şi să mulţumim nu numai când dobândim, ci şi când nu. Că a nu dobândi ceea ce cerem, când nu voieşte Dumnezeu, nu este mai prejos decât a dobândi, fiindcă noi nu ştim aşa de bine cele ce ne folosesc precum ştie El. De aceea, ori de dobândim, ori de nu, suntem datori să mulţumim.

Şi de ce te miri când îţi spun că noi nu ştim cele ce ne sunt de folos? Pavel cel atât de mare, care s-a învrednicit de darurile cele negrăite, nici el nu ştia, căci cerea cele care nu-i foloseau. Pentru că, văzându-se înconjurat de nevoie şi de ispitele cele dese, s-a rugat să se izbăvească de ele, şi nu o dată sau de două ori, ci de multe ori, căci zice: „De trei ori am rugat pe Domnul“ (I Corinteni 12, 8), iar cuvintele „de trei ori“ înseamnă de multe ori, dar n-a dobândit cererea.

Şi să vedem dar ce a pătimit. Oare s-a scârbit? Oare s-a făcut mai trândav? Nicidecum. Dar ce zice? Spune răspunsul pe care l-a primit: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“. Şi nu numai că nu l-a izbăvit de cele întristătoare care-l asupreau, ci l-a lăsat să petreacă în ele. Aşa este, dar de unde se arată că nu s-a scârbit? De acolo că Pavel, învăţând cele ce plac Stăpânului, a zis: „Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele. Şi nu numai că nu mai cer să mă izbăvesc de ele, ci mai ales cu multă bucurie mă voi lăuda cu ele“. Ai văzut suflet mulţumitor? Ai văzut dragoste către Dumnezeu?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului)