Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Despărțirea de amintiri

Despărțirea de amintiri

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 26 Noi, 2021

Nu pot trăi fără amintiri. D‑asta le‑am și interzis să plece singure în lume. Cum să se descurce fără mine?

Suntem mari de acum, mi‑a spus cea mai îndrăzneață dintre ele, așa că lasă‑ne să ne vedem de viața noastră.

Sunteți amintirile mele, le‑am zis, viața voastră e totuna cu viața mea, n‑au cum să fie separate.

Zău? am auzit un imens hohot de râs venind din spatele celei cu care tocmai vorbisem.

Erau amintirile cele mai mici, alea de‑o șchioapă.

Și voi vreți să plecați? le‑am întrebat.

Și noi, mi‑au răspuns ele, îngroșându‑și vocea ca să pară mai în vârstă.

Credeți că puteți să mă păcăliți? Vă știu pe fiecare în parte, nimeni nu vă cunoaște atât de bine ca mine. Împărțim, așa cum ați auzit, aceeași viață.

S‑o crezi tu! a răbufnit amintirea de la care pornise revolta, fiindcă despre asta era vorba.

Ea era, fără nici o îndoială, capul răutăților. Cea mai veche amintire a mea, dintr‑o zi de vară,

când ședeam pe pragul casei și mușcam dintr‑un strugure crud!

Nu‑mi venea să cred că‑mi făcea tocmai ea una ca asta!

Nu‑i lipsise niciodată nimic, o răsfățasem mai mult decât pe toate celelalte la un loc.

Am simțit cum mi se strepezesc dinții de la strugurele acela!

Abia acum, nu atunci!

Să nu încerci să ne oprești! m‑a avertizat o altă amintire, tot așa de veche ca prima.

Dintr‑o zi de iarnă, când mă trăgea tata cu sania prin zăpadă.

Și tu? am întrebat, simțind cum începe să‑mi fie frig.

Du‑mă în casă, tată, m‑am pomenit spunând, nu atunci, ci acum. Vreau să stau cu spinarea rezemată de sobă!

A izbucnit un nou hohot de râs.

Vezi de ce vrem să ne luăm tălpășița? a prins dintr‑odată curaj amintirea primei zile de școală.

Aproape c‑o întrecea în înălțime ghiozdanul pe care‑l purtam în spate.

Nu ne mai putem bizui pe tine, a continuat ea, încurci mai mereu prezentul cu trecutul, așa că...

Nu e adevărat, îmi sare doamna învățătoare Bălțatu în ajutor.

E îmbrăcată în rochie de mireasă. Sau poate numai în părul ei alb, de femeie bătrână, care i‑a crescut până la călcâie, chiar mai jos, până hăt, departe, în fundul pământului!

Deodată se strecoară în față câteva amintiri din vremea tinereții, când îmi cășunase să mă îndrăgostesc.

De voi chiar că vreau să scap! încerc eu să le pun cu botul pe labe, gândindu‑mă la oamenii care nu găsesc nici o astfel de amintire în trecutul lor.

Luați‑le pe astea, le voi spune acestora, să vedeți și voi cum e!

Îndeosebi atunci când rămâi după fiecare iubire cu un gust dulce de cenușă în gură.

Bucurați‑vă de ele!

Știi ce? ține să mă liniștească amintirea ce conduce revolta, nu suntem, cum poate crezi, lipsite de inimă!

Unele dintre noi or să rămână cu tine. Pentru tot restul vieții.

Și chiar înainte ca ea să termine, văd desprinzându‑se din grămadă două dintre cele mai întunecate amintiri ale mele.

Amiaza de iunie, când l‑am dus pe tata la groapă. Și ziua de toamnă, când mama mi‑a spus, fără să scoată o vorbă, e timpul să plec și eu, știi bine că taică‑tu nu prea se descurcă singur!

Și eu, am vrut s‑o întreb, eu o să mă descurc?

În timp ce mă chinuiam să‑mi descleștez gura, amintirea zilei aceleia de octombrie mi‑a citit gândurile, răspunzându‑mi ea în locul mamei:

Tocmai d‑asta ne‑am gândit să‑ți rămână și ție ceva, ca să ai, când o să simți că ți‑e greu,

de ce să te bucuri. Noi două n‑o să te părăsim niciodată! E bine așa, ce zici?

E bine, am răspuns, mai bine de atât nici că se putea!