Despre abţinere către societatea de consum

Cineva spunea că abţinerea este un prim semn de civilizaţie. Există o legătură între civilizaţie şi abţinere?

Să pornim analiza, evocând câteva tendinţe ale veacului nostru. Fără îndoială, trăim într-o epocă a civilizaţiei, poate cea mai strălucitoare din câte au existat vreodată. Oricine este de acord cu asta. Însă ce se înţelege, cel mai adesea, prin civilizaţie?

Tehnică, igienă, cunoaştere utilă? Sentimentul de superioritate pe care-l trăieşte nepotul faţă de bunic, când se gândeşte că el ştie să utilizeze un computer? Trufia care ne încearcă atunci când privim la un film, adesea realizat neghiob, despre vremurile trecute, pentru a sa-tisface capriciile modernului?

Nu, nimic din ce am enumerat până acum nu conţine miezul tare al conceptului de civilizaţie. Toate ipostazele amintite, care dau strălucirea vremurilor noastre, nu înseamnă civilizaţie, ci sunt produse ale civilizaţiei, facilităţi de care în ruptul capului nu ne-am mai lipsi. Şi-atunci, ce este, stricto sensu, civilizaţia? Dicţionarul explicativ ne dă o lămurire: civilizaţia rezidă în „nivelul de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii într-o epocă dată, a unui popor, a unui stat etc.“.

E vorba, deci, de o dezvoltare spirituală şi materială (în definiţia DEX-ului enumeraţia e inversată, parcă pentru a accentua tendinţa contemporană de a da prioritate materialului). În fapt, partea din definiţie care ne separă categoric de celelalte specii cu care împărţim planeta este cea care se referă la componenta spirituală; căci, dacă nu suntem foarte riguroşi, despre „sociabilitate“ şi „materialiate“ putem îndrăzni să vorbim şi în cazul unei colonii de termite, dar spiritualitatea este exclusiv rezervată umanităţii.

Asumarea şi înţelegerea corectă a componentei spirituale a naturii şi civilizaţiei noastre ne dă posibilitatea să înţelegem cele văzute şi cele nevăzute, să depăşim infama etichetă de societate de consum. Dacă consumăm civilizaţie, nu înseamnă că şi suntem civilizaţi. Dacă înţelegem doar consumerist civilizaţia noastră, ne situăm în „inima“ barbariei. A fi civilizat înseamnă a crea, a înţelege, a respecta, iar a crea, a înţelege, a respecta presupune abţinere, presupune asceză, presupune jertfă. Tocmai calităţile pe care le-au avut cei care au contribuit la clădirea civilizaţiei noastre.

Par cam ambigue cele spuse până acum? S-o luăm, atunci, practic. Haideţi să ne imaginăm o vizită într-unul din locurile pe care unii le frecventăm zilnic: supermarketul. Şiruri interminabile de rafturi, tot felul de produse, reclame care îndeamnă, care mai de care, să cumperi şi să te răsfeţi, pentru că meritaţi. Puneţi-vă problema că toate acestea s-au născut prin munca şi sudoarea şi… abţinerea cuiva de la o altă ocupaţie, poate mai plăcută.

Dar ştiţi ce e şi mai dezastruos decât consumerismul ignorant, în sine? Efectele acestui comportament aberant, care duc la insensibilitate, la ne-simţire, la incapacitatea de a te mai bucura de lucrurile care odinioară îţi aduceau atâta satisfacţie. Iar o dată instalată această formă bolnavă de apatie viaţa se transformă într-un chin. Când accesul la un lucru devine prea facil, bucuria întâlnirii cu el dispare.

Revenind la problema noastră de la început, la legătura dintre abţinere şi civilizaţie, putem acum să afirmăm că civilizaţia este creată de bucuria de a trăi, dar nu de bucuria celor gurmanzi de materie, ci a celor care ştiu să se abţină, ca să poată simţi.

Animalele nu pot şi nici nu ştiu să se abţină, rareori depăşind limitele impuse de firea lor. Omul, cu toate că este o fiinţă raţională, înzestrată cu înţelegere, depăşeşte adesea limitele normalităţii, cu o inconştienţă sub-animalică. Animalele nu au nevoie de abţinere, dar omul trebuie să înţeleagă rostul abţinerii, al înfrânării pentru a rămâne în limitele umanităţii, singurele graniţe care permit cuiva să fie fericit cu-adevărat.

Vreţi să încercaţi virtuţile abţinerii, dar totul pare prea vag şi nu ştiţi de unde să porniţi? Începeţi cu Postul Naşterii Domnului, în care tocmai am intrat, continuaţi cu o vizită la un duhovnic şi străduiţi-vă să primiţi Împărtăşania. Garantat, Crăciunul va avea miresme noi şi va aduce bucurii necunoscute. Dacă nu credeţi, puteţi să-i întrebaţi pe cei care ştiu deja „secretul“.

Post cu folos!