Despre alinarea „dorului nestins“

Sf. Grigorie de la Nazians numeşte Împărăţia cerurilor chiar Sfânta Treime, deci suprema comuniune personală. Nu fiinţa divină o vor contempla drepţii în viaţa viitoare, ci se vor hrăni din iubirea desăvârşită a comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi. Din iubirea Aceleia se va revărsa unda iubirii peste oameni, care va realiza comuniunea între ei, fericindu-i: „Şi atunci, pe aceia îi va primi lumina negrăită şi contemplarea Sfintei şi împărăteştii Treimi, Care-i va lumina mai limpede şi mai curat şi se va uni întreagă, cu mintea întreagă. Pe aceasta singură o şi numesc cu Împărăţia cerurilor“. Iar sf. Maxim Mărturisitorul precizează că lumina iubitoare a Sfintei Treimi va umple de dulceaţă şi va veseli pe cei ce se vor întâlni cu Ea şi între ei. „Această dulceaţă mă va îndulci şi mă va veseli, ca să îndrăzensc să unesc ale mele cu ale Ei, înţelegând prin mine toată creaţia raţională a îngerilor şi a oamenilor... Pe aceştia îi va străbate cu totul Dumnezeu întreg, asemene sufletului... Căci El îi va umple de slava şi de fericirea proprie, dându-le viaţa cea pururea fericită“. Comuniunea temeinică, îşi face simţită prezenţa în îngeri şi în oameni, unindu-i prin aceasta pe toţi: aceasta e fericirea veşnică. Limba românească are un cuvânt special prin care exprimă atârnarea fericirii nu de posesiunea vreunor lucruri materiale sau a unor bogăţii spirituale trăite în izolare, ci de comuniunea cu persoanele iubite, fericire care se hrăneşte din comuniunea între Persoanele Sfintei Treimi. Este cuvântul „dor“. Limba greacă nu are decât cuvântul „dorinţă“, care se referă atât la bunurile impersonale, cât şi la persoane, sau „poftă“ care se referă la lucruri. Nici alte limbi nu ştiu să aibă un cuvânt care exprimă în mod deosebit aşteptarea persoanei iubite. Numai „dorul“ îl arată pe om aşteptându-şi fericirea de la reintâlnirea cu persoana iubită, nu din posesia individuală a unor bunuri materiale sau sprituale. Când se zice uneori „dor de ţară“, sau de satul natal, acestea sunt înţelese ca pline de persoanele iubite, sau de urmele sprirtuale lăsate de acelea în ele.

Pot să am cât de multe bunuri materiale sau spirituale. Dacă nu le am împreună cu persoanele iubite, nu mă fac fericit. Numai în „dor“ arată omul setea de transcendere reală a sa spre altă persoană iubită absentă.

Dar persoana umană oricât e de dorită, după ce vine nu dă toată fericirea aşteptată celui ce a dorit-o. Tinzând spre fericirea nemărginită, omul arată că tinde spre Persoana absolută, care are în sine comuniunea desăvârşită din veci cu alte două Persoane şi poate să-I facă parte şi omului de ea. Rămâne în noi, după întâlnirea cu oricare persoană dorită, mereu un dor după o fericire deplină, pe care n-ar putea-o aduce decât întâlnirea netrecătoare cu Persoana care ne poate arăta o iubire etern atotsatisfăcătoare, având-o aceasta în Ea Însăşi prin comuniunea din veci cu alte doua Persoane. De aceea se vorbeşte în limba românească despre un „dor nestins“, expresie care arată că omul tinde prin fire spre Persoana desăvârşit iubitoare, Care să poată satisface cu adevărat setea mereu nesatisfăcută de fericire a omului. Sf. Maxim Marturisitorul zice: „Cel ce a adus la existenţă toată firea cu înţelepciune şi a sădit în chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale, ca primă putere, cunoaşterea Sa, ne-a dat şi nouă, umiliţilor oameni, ca un stăpân preadarnic, prin fire, dorul de El, împletind cu aceasta în chip natural puterea raţiunii, ca să putem cunoaşte cu uşurinţă modurile împlinirii dorului, ca nu cumva, greşind, să nu nimerim la ceea ce ne străduim să ajungem. Deci, mişcându-ne potrivit acestui dor în jurul Adevărului însuşi, şi al Înţelepciunii şi al Cârmuirii ce se arată tuturor în chip bine orânduit, suntem ajutaţi de aceasta să ne silim să ajungem la Acela spre care am primit dorul“.

* (Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie)