Despre ascultare într-o piesă a lui Shakespeare

Vezi, dragă Kate, nu e mai bine aşa?/ Când eşti supusă, eşti şi ascultată", sunt cuvintele pe care Petruchio le spune Katharinei în finalul piesei Îmblânzirea scorpiei, scrisă de William Shakespeare.

Tema piesei este opusă unei teme dintr-o legendă medievală franceză, preluată apoi de diverşi scriitori englezi. Personajul feminin principal al acelei legende reprezintă modelul medieval al soţiei răbdătoare, supuse şi devotate soţului. Supusă la grele încercări un timp îndelungat, Griselda nu s-a plâns niciodată şi a dovedit aceeaşi credinţă şi supunere faţă de soţul ei.

Văzând-o pe Katharina îmbufnată, răutăcioasă, îndrăcită, Petruchio i s-a adresat cu bunătate, ca şi când ea ar fi fost pe dos de cum era: "E dulce, blândă, ca o turturică,/ Atunci când dimineaţa se ridică/ Înmiresmata rouă. Potolită/ Ca Grisselinda." Comparaţia Katarinei cu Grisselinda stârnea hazul, dar era şi o modalitate de a stinge prin umor un conflict şi o pornire spre rău care veneau dinspre femeia încăpăţânată şi rea. Astfel, Petruchio nu răspundea răului cu răul, ci, făcându-se că nu vede şi nu aude ce spune Katharina, aducea laude unei femei ideale, prototipul la care o raportează pe Katharina reală, urmând s-o transforme ulterior.

Astfel că, dacă publicul râde de comparaţia făcută între femeia virtuoasă şi femeia îndrăcită, este doar un moment de respiro în ritmul alert al piesei. Căci o găsim în final pe Katharina metamorfozată, schimbată în întregime, dând sfaturi femeilor în ceea ce priveşte buna lor purtare, în special faţă de soţi: "Înseninează-ţi faţa încruntată/ Şi nu privi atât de supărată,/ la cel ce e stăpânul tău, pe viaţă!/ Întocmai cum câmpia o îngheaţă/ Un ger năprasnic, frumuseţea ta/ Se ofileşte iute, de eşti rea./ Nu e frumos, să ştii. Şi nu-ţi stă bine./ Femeia mânioasă-aşa ca tine/ E tocmai ca fântâna, tulburată,/ Din care scoţi o apă necurată,/ Din care nimeni n-ar voi să bea,/ Chiar dacă setea l-ar cutremura".

Katharina ajunge la înţelepciunea gândului că trufia dezbină, că vorbele piperate pe care le spunea sunt vorbe-n vânt, că puterea ei e o iluzie, că răscumpărarea se poate face doar prin iubire, că e mai bună pacea cu soţul decât lupta cu el, că ar vrea să-şi pună mâna în mâna lui.

Modul lui Petruchio de a o îmblânzi este unul omenesc, concluzionează Lucenţio, uimit şi totodată încântat de schimbare. Şi cum să nu fie uimit? Şi cum să nu fie încântat? Căci vorbindu-i prima dată lui Petruchio despre Katharina, profesorul ei de muzică, Hortensio, o prezentase aşa: "Ba lăut-a a rupt-o-n cap la mine!/ Cum se-ncurca cu coardele, voiam/ s-o fac să cânte astfel cum ştiam/ Şi degetele unde trebuia/ Să i le aşez. Şi-atunci, deodată, ea/ A început să strige: "Îndrăzneşti/ Ca degetele să mi le răneşti?"/ Şi poc! Îmi trage cu lăuta-n cap!/ Pe când mă gândeam cum pot să-i scap,/ Şi stam nedumerit, privind la ea,/ Îndată a început a mă-njura:/ ''Eşti un neghiob! Un lăutar tâmpit!'' Şi alte multe lucruri... Îngrozit,/ Am şters-o-ncetişor, să nu mă bată..."

Din portretul făcut de profesorul de muzică putem ghici sufletul Katharinei, lipsit de delicateţe, de răbdare, de sensibilitate şi plin de orgoliu, de agresivitate. Impulsivă şi răsfăţată, Katharina nu era capabilă să înveţe armonia. Nici a unei melodii, darămite să fie în comuniune cu ceilalţi.

Petruchio s-a făcut, la un moment dat, ecoul răutăţii ei: "Petruchio s-a Katharinizat!", spune Gremio. Căci, într-adevăr, dacă flacăra bunătăţii nu poate schimba pe cineva, atunci "iarna se mai întâmplă să-l mai îmblânzească pe om. Ca şi pe femeie, uneori. Şi pe fiare". Iarna îi arată că strădaniile lui sunt zădărnicite de stihiile naturii. O forţă şi mai mare îl smereşte, îl face răbdător, blând, îl face să vadă care este locul său în univers.

Alte metode de îmblânzire, de umanizare sunt foamea şi abţinerea de la somn. Postul şi trezvia, cum spunem noi, ortodocşii, pun în armonie puterile sufletului, care nu mai vrea să înfrunte, să contrazică, să tiranizeze pe alţii, ci învaţă să fie liniştit, mulţumit cu cât are, binevoitor, răbdător, iubitor. Învaţă că pacea şi iubirea sunt superioare dreptăţii. Şi poate astfel, cu noile aripi, să zboare spre zări senine şi să fie fericit. Astfel se explică schimbarea Katharinei, bucuria ei de a fi altfel, împlinirea ei ca om, ca fiinţă iubitoare, capabilă de dialog, ajunsă la înţelegerea faptului că numai când eşti supus eşti ascultat.

Petruchio arată care sunt armele cu care a luptat împotriva împietririi sufletului: postul şi nesomnul. Aseamănă sufletul cu un şoim, după cum se vede: "Atâta vreme cât nu se supune,/ Nu va mânca decât printr-o minune,/ Căci şoimii n-ai să faci, de sunt sătui,/ să zboare în folosul nimănui./ Ca să-mi înduplec şoimul fioros/ Să-nveţe cum să-mi fie de folos,/ Mai am un mijloc bun, ca la necaz:/ Ca zi şi noapte să rămână treaz".

În speranţa că noi nu spunem despre nici un soţ că "s-a Katharenizat", pentru că nu este cazul, pentru că soţia lui este bună şi blândă, iubitoare, cum trebuie să fie o soţie creştină, închei într-un mod optimist, subliniind ideea pusă de Shakespeare în gura "scorpiei îmblânzite", cum că omul nu se poate răscumpăra decât prin iubire.