În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
Despre „darul“ discreţiei
La o analiză sumară văzut, gestul ajutorării unui confrate aflat în nevoi şi-n suferinţă impune de la sine, atunci când este săvârşit din dragoste…
El emană un fel de măreţie cu totul aparte, o măreţie nemărturisită, dar şi necuprinsă în cuvinte! El răspândeşte în jur o aură tainică, dar luminoasă, înnobilată de dragostea săvârşitorului, dar şi de bucuria primitorului!
Taina dragostei fiinţei umane care se manifestă jertfelnic are fără îndoială măreţia sa cu totul aparte. Caracteristica esenţială care o înnobilează însă şi îi dă valoare este fără îndoială discreţia, această nobilă calitate des amintită de Sfânta Scriptură a Noului Testament şi mult preţuită de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru cititorul obişnuit cu lectura Sfintei Scripturi, titlul enunţat mai sus ar putea suna oarecum straniu (la prima vedere), deoarece darurile Duhului Sfânt amintite şi enumerate prin (şi de) prorocul Isaia (cap. 11, 2-3) sunt următoarele: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului şi al tăriei, al cunoştinţei, al bunei-credinţe şi al temerii de Dumnezeu. La acestea toate, Apostolul neamurilor adaugă în Epistola întâi către Corinteni (I Cor. 12, 4-10) arătarea Duhului spre folos (vs. 7), darul vindecărilor (vs. 9), al facerii de minuni, al prorociei, al deosebirii duhurilor şi al tălmăcirii limbilor (vs. 10) cu menţiunea faptului că „toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte“ (vs. 11).
Pe temeiul afirmaţiei Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan (cap. 21, 25) conform căreia „… sunt şi alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 25), îndrăznim a crede că printre darurile cu care Bunul Dumnezeu a împodobit fiinţa umană se poate enumera şi „darul“ discreţiei.
Milostiv faţă de om şi grabnic ajutător în a alina suferinţa care încearcă în această viaţă făptura umană, Mântuitorul Iisus Hristos a avut (şi are) întotdeauna grijă de a nu tulbura cu nimic măreţia gestului săvârşit faţă de om, îndemnând pe toţi cei din jur „să nu spună nimănui nimic cele ce au văzut“ (Marcu 7, 35), iar atunci când aceştia „cu cât le poruncea, cu atât mai mult Îl vesteau“ (Marcu 7, 36) se făcea nevăzut de lângă dânşii.
Prin atitudinea Sa plină de decenţă, de demnitate, dar şi de discreţie, Mântuitorul Iisus Hristos a devenit Modelul prin excelenţă al atitudinii faţă de fiinţa umană.
El a respectat ca nimeni altul omul şi nu a aşteptat vreodată să fie răsplătit pentru aceasta. Mărinimia Mântuitorului Hristos rezidă în firescul bunătăţii Sale, al iubirii fără de margini pentru întreaga Creaţie, în care omul este beneficiarul privilegiat al acesteia!
Cu toate acestea, însă, Dumnezeu Cel permanent prezent în viaţa fiecăruia dintre noi nu face niciodată „zgomot“, ci tainic rămâne lângă noi spunând: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20).