Despre duşmani, cu toată prietenia

Probabil că nu există cititor al Sfintei Scripturi care să nu rămână uimit în faţa poruncii Mântuitorului cu privire la iubirea duşmanilor. Chiar dacă la nivel declarativ a întoarce obrazul lovit în faţa agresorului poate fi un lucru acceptabil, în practică ştim că astfel de atitudini sunt rarisime. La urma urmei, ne putem întreba, oare încurajează Dumnezeu laşitatea şi lipsa de atitudine?

Scrierile biblice şi mărturiile contemporanilor ne arată că cei mai apropiaţi ucenici ai Mântuitorului şi apoi generaţii întregi de creştini s-au făcut remarcaţi în întreaga lume antică pentru curajul şi fidelitatea lor faţă de cuvântul Evangheliei. Toţi aceşti oameni au suferit fără a riposta, ba uneori se umpleau de milă şi compasiune faţă de cei ce-i torturau, murmurând asemenea lui Iisus: „Iartă-le lor, părinte, că nu ştiu ce fac!“.

În textul următor, Sfântul Ioan Gură de Aur dezbate semnificaţiile iubirii de duşmani, evidenţiind în ce context poate fi considerată această atitudine „culmea filosofiei“.

Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti alături de Dumnezeu; dacă părăseşti această poruncă, eşti alături de vameşi. Ai văzut că nu este atât de mare deosebire între porunci cât de mare este deosebirea între persoane? Să nu ne gândim, dar, că este grea porunca, ci să ne gândim şi la răsplată, să ne gândim cu cine ne asemănăm dacă o îndeplinim şi cu cine suntem egali dacă o călcăm. Domnul ne porunceşte să ne împăcăm cu fratele nostru şi să nu încetăm până ce n-am stârpit duşmănia.

Pedagogia divină şi terapia sufletului împătimit

Pentru că Hristos spusese mai înainte ucenicilor: „Au prigonit pe profeţii cei mai dinainte de voi“, de aceea, ca nu cumva din pricina acestor cuvinte să se poarte duşmănos cu iudeii, le porunceşte nu numai să îndure pe prigonitori, dar să-i şi iubească. Vezi cum stârpeşte Domnul din rădăcină mânia, pofta trupească, pofta de avere, pofta de slavă, pofta de cele din lumea aceasta? Lucrul acesta îl făcuse de la început, dar cu mult mai mult îl face acum. Omul sărac, omul blând, omul care plânge, nu se mânie; omul drept, omul milostiv nu iubeşte banii; omul cu inima curată nu-i stăpânit de pofta cea rea; omul prigonit, care suferă insultele şi vorbele rele, priveşte cu tot dispreţul lucrurile prezente, nu-i mândru şi nici doritor de slavă deşartă.

Deci, după ce Domnul l-a dezlegat pe ascultătorul Său de aceste legături şi l-a făcut gata de luptă, smulge din nou, în alt chip, cu mai mare precizie, aceste patimi din sufletul lui. A început cu mânia şi taie de pretutindeni nervii acestei patimi, spunând: „Să fie pedepsit cel care se mânie pe fratele său, cel care-l face nebun; cel care duşmăneşte să nu aducă darul la Sfânta Masă, până ce mai înainte nu stinge vrăjmăşia; cel care are un pârâş să şi-l facă prieten, înainte de a ajunge la tribunal!“. Domnul trece apoi la poftă şi-i spune: „Să fie pedepsit ca desfrânat cel care se uită cu ochi pofticioşi la o femeie; cel căsătorit să nu-şi lase niciodată femeia şi nici să nu se uite la alta!“. Prin toate aceste porunci, Domnul stârpeşte rădăcinile poftei celei rele. Apoi, pornind de aici, pune stavilă dragostei de bani, poruncind să nu juri, să nu minţi, să nu te împotriveşti când ţi se ia chiar haina cu care eşti îmbrăcat, ci să dai şi cămaşa şi trupul tău celui ce le voieşte. Prin toate aceste porunci, Domnul stârpeşte din rădăcină dragostea de bani şi de averi.

Cununa poruncilor şi culmea filosofiei

În sfârşit aduce şi cununa strălucitoare a acestor porunci, zicând: „Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri“. Ne urcă pe cea mai înaltă culme a filosofiei! Că după cum este mai mult să fii pălmuit decât să fii blând, să-ţi dai şi cămaşa odată cu haina decât să fii milostiv, să fii nedreptăţit decât să fii drept, să urmezi pe cel ce te loveşte şi te sileşte decât să fii făcător de pace, tot aşa este mai bine să binecuvântezi pe cei ce te prigonesc decât să fii prigonit. Vezi că Domnul ne urcă încetul cu încetul până la bolţile cerului?

De ce am fi vrednici, oare, noi, care am primit porunca să fim asemenea lui Dumnezeu, când nu suntem egali nici vameşilor? Că vameşii, păcătoşii şi păgânii iubesc pe cei ce-i iubesc; când nu facem nici aceasta că n-o facem odată ce pizmuim bunul nume al fraţilor noştri! - ce pedeapsă nu vom suferi stând mai jos decât păgânii, deşi ni s-a poruncit să depăşim pe cărturari: Spune-mi, cum vom vedea împărăţia cerurilor, cum vom păşi pragurile acelea sfinte, când nu suntem mai buni nici decât vameşii? Aceasta a vrut să spună Hristos prin cuvintele: „Nu şi vameşii fac acelaşi lucru?“

Ceea ce-i mai cu seamă de admirat în învăţătura lui Hristos este că totdeauna răsplăteşte cu îmbelşugare faptele noastre bune; ne răsplăteşte de pildă să vedem pe Dumnezeu, să moştenim împărăţia cerurilor, să ajungem fii ai lui Dumnezeu, să fim asemenea lui Dumnezeu, să fim miluiţi, să fim mângâiaţi, să primim multă plată. Când trebuie să amintească de lucruri pline de tristeţe, o face cu multă grijă; că numele gheenei numai o dată l-a amintit în această lungă cuvântare; de celelalte pedepse vorbeşte reţinut; mai mult sfătuieşte decât ameninţă. Ca să îndrepte pe ascultătorii Săi se serveşte de cuvinte ca acestea: „Nu şi vameşii fac acelaşi lucru?“; şi: „Dacă sarea se va strica“; şi: „Mic se va chema în împărăţia cerurilor“.

Sunt, apoi, locuri unde Domnul pune păcatul în locul pedepsei, dând ascultătorului să înţeleagă greutatea pedepsei, ca de pildă când spune: „A făcut adulter cu ea în inima lui“; şi: „Cel care o lasă o face să săvârşească adulter“; şi: „Ceea ce este mai mult decât atâta este de la cel rău“. Celor care au minte le este de ajuns pentru a se înţelepţi chiar numai mărimea păcatelor în loc de pedeapsă. Pentru aceasta, şi acum, Domnul dă ca pildă pe păgâni şi pe vameşi, ruşinând pe ucenicul Său cu felul de viaţă al acestor oameni. Tot aşa face şi Pavel când spune: „Ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care n-au nădejde“; şi: „Ca neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu“.

Cine trebuie să salute primul

Domnul arată ca nu cere ceva peste măsură, ci cu puţin mai mult decât ce-i obişnuit, zicând: „Nu şi păgânii fac acelaşi lucru?“.

Dar Domnul nu-Şi opreşte aici cuvântul, ci şi-l termină cu răsplătiri şi cu bune nădejdi, spunând: „Fiţi desăvârşiţi ca Tatăl vostru cel ceresc“!

Hristos împrăştie cu îmbelşugare pretutindeni numele cerului, ca să deştepte şi prin el sufletele ascultătorilor Săi, care deocamdată erau mai slabi şi mai legaţi de pământ.

Gândindu-ne, dar, la cele spuse, să iubim pe duşmanii noştri şi să ne lăsăm de obiceiul prost, pe care îl au o mulţime de oameni fără cap, de a aştepta ca duşmanii noştri să ne salute mai întâi. Nu ne sârguim să facem ceea ce atrage fericirile Domnului, ci urmărim ceea ce ne face de râs.

- Spune-mi, pentru ce nu-l saluţi tu mai întâi?

- Pentru că aşteaptă să-l salut eu!

- Dar tocmai pentru aceasta ar trebui să i-o iei înainte, ca să iei tu cununa!

- N-o fac, pentru că urmăreşte el lucrul acesta!

- Poate fi, oare, o prostie mai mare? Gândeşti cam aşa: Tocmai pentru că urmăreşte să fie pricinuitorul răsplătirii mele, nu vreau să-i dau prilejul s-o facă! Dacă te salută celălalt mai întâi, tu nu mai ai nici o răsplată, chiar dacă îi răspunzi la salut; dar dacă tu i-o iei înainte cu salutul, ai neguţătorit gestul şi ai cules rodul îmbelşugat al faptei lui. Nu este, oare, cea mai mare prostie să pierzi tot câştigul, când ai de câştigat atâta de pe urma unor simple cuvinte? Nu este, oare, cea mai mare prostie să-l ţii de rău că nu te salută, iar tu să cazi în aceeaşi greşeală? Dacă îl ţii de rău că nu te-a salutat el mai întâi, pentru ce faci ceea ce ţii de rău, pentru ce te sârguieşti să faci ceea ce spui că e rău? Nu este mai mare prostie decât aceea ca omul să trăiască în păcat! De aceea, vă rog, să fugim de acest obicei rău şi ruşinos. Că acest obicei a stricat nenumărate prietenii, a dat naştere la multe duşmănii. Să le-o luăm, deci, noi înainte cu salutul. Ce iertare mai merităm noi, care ne ambiţionăm pentru un simplu salut, când ni s-a poruncit să răbdăm să fim pălmuiţi, siliţi şi lăsaţi goi de duşmanii noştri?

- Dar dacă salutăm noi mai întâi, mi s-ar răspunde, vom fi dispreţuiţi şi batjocoriţi!

- Şi ca să nu te dispreţuiască un om, insulţi pe Dumnezeu? Ca să nu te dispreţuiască un om nesocotit, dispreţuieşti pe Dumnezeu, Care ţi-a făcut atâta bine? Dacă este o nebunie să dispreţuieşti pe cel de o cinste cu tine, cu mult mai mare nebunie este să dispreţuieşti pe Dumnezeu, Creatorul tău! În afară de aceasta, mai gândeşte-te şi la aceea că atunci îţi prilejuieşti mai mare răsplată când eşti dispreţuit. Pentru Dumnezeu suferi asta! Pentru că ai ascultat de legile Lui! De câtă cinste nu eşti vrednic, de câte diademe? În ce mă priveşte aş dori mai degrabă să fiu ocărât şi dispreţuit pentru Dumnezeu decât să fiu cinstit de toţi împăraţii! Nimic, nimic nu-i egal cu această slavă!

Să urmărim, deci, această slavă, aşa cum ne-a poruncit Hristos! Să nu punem nici un preţ pe slava omenească, ci să arătăm, prin toate faptele noastre, filosofia cea adevărată. Aşa să ne orânduim viaţa! Vom culege de aici de pe pământ bunătăţile cerurilor şi cununile cele de acolo dacă vom trăi ca îngerii printre oameni, dacă vom umbla pe pământ ca puterile cele cereşti şi dacă vom rămâne în afară de orice poftă şi tulburare. Odată cu toate acestea, vom primi şi bunătăţile cele nespuse, pe care facă Dumnezeu să le dobândim cu toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Sfântul şi Bunul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

* Texte selectate din Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1994