Despre felul de a fi al intelectualului

Purtau cu ei o lumină. Şi m-am gândit că, de fapt, acesta este rostul intelectualului, de a face cunoscute şi altora această lumină, seninătatea unei minţi limpezi, curate, şi a unui suflet deschis spre celălalt.

Cu o săptămână în urmă am participat, în Spania, la al XX-lea Workshop European pe tema Teoriei Generale a Echilibrului, specialitatea mea în matematică. Sunt câteva lucruri care m-au marcat şi pe care aş vrea să le împărtăşesc, sunt câteva întrebări care mi-au rămas în minte.

Deşi toţi participanţii erau matematicieni, unii foarte importanţi, atmosfera a fost în întregime caldă, deschisă, prietenoasă. Nici vorbă de chipuri aride şi atotsuficiente, ci o permanentă deschidere spre celălalt, oricine ar fi fost el, din orice parte a lumii ar fi venit, şi oricare i-ar fi fost poziţia. Fără orgolii, fără acea inaccesibilitate şi răceală pe care le observi adesea în lumea noastră academică. O circulaţie liberă a ideilor, a numelor, a căldurii umane. Respectul nu însemna eliminarea spiritului critic, şi adesea lucrările marilor profesori erau discutate şi analizate fără obedienţă, fiecare exprimându-şi libertatea de a gândi şi înţelege. Totul s-a petrecut în linişte, cu o firească disciplină a dialogului şi a respectului pentru celălalt.

În fiecare an o altă universitate din Europa organizează workshop-ul, iar anul acesta invitaţia a fost făcută de Universitatea din Vigo, o universitate nouă, de douăzeci de ani, dintr-un orăşel de pe malul Oceanului Atlantic, în nordul Spaniei. Localitatea aleasă a fost Baiona, un orăşel turistic foarte aproape de centrul universitar Vigo. Gazdele au asigurat cazarea participanţilor în El Parador de Baiona, un hotel construit într-un castel medieval, situat chiar pe malul oceanului. Un loc cu totul special, iar organizatorii au fost extrem de atenţi la nevoile fiecăruia. Dacă ar fi să caracterizez în câteva cuvinte în ce a constat superioritatea acestui eveniment la care am participat, ele ar fi: respect, căldură umană, prietenie, bucurie.

Matematicieni tineri povesteau despre profesorii lor mai vârstnici, unii chiar pensionari, despre marea lor calitate umană, despre felul în care îşi petrec bătrâneţea sfătuindu-i pe tinerii cercetători cum să îşi construiască o carieră ştiinţifică. O armonie în toate, care contrasta teribil cu viaţa de acasă, şi poate cel mai acut am simţit că ne lipseşte respectul. Avem atâtea teorii frumoase, dar nimeni nu m-a primit niciodată în modul în care m-a primit profesorul Carlos Beloso de la Universitatea din Vigo, organizatorul conferinţei şi gazda noastră. Atenţia, grija de a nu îmi lipsi nimic, mici gesturi care însufleţeau atmosfera, felul de a te face să te simţi o persoană importantă şi specială, umanitatea vizibilă pe care toţi invitaţii au apreciat-o m-au făcut să îmi dau seama de precaritatea educaţiei noastre şi să mă întreb cum am vrea să construim o spiritualitate cu un popor din ce în ce mai needucat, cum visăm la culmile cele mai înalte când suntem departe de a şti acele lucruri elementare şi de bun-simţ pe care alţii le trăiesc ca pe un firesc.

Poate că sistemul educaţional din Spania nu forţează, ca la noi, ruptura dintre ştiinţele exacte şi cele umaniste, nu face o specializare timpurie. Specializarea vine după terminarea facultăţii, la masterat, până atunci existând grija de a se forma în primul rând o personalitate armonioasă, care într-adevăr să folosească eficient timpul şi achiziţiile spirituale.

Dar în ce sens merge societatea noastră? Mie îmi este clar că nu are nici un model. Degeaba se face caz de modelele luate din străinătate, mentalitatea şi schimbările de fond nu fac scopul nici unei legi a educaţiei.

De ce de fapt la noi este această poziţie rigidă a intelectualului, care stă sub clopotul său de sticlă, se preocupă de lucruri din ce în ce mai abstracte, fără să înţeleagă să coboare în lume şi să împrăştie cu seninătate şi în special, cu mult respect, lumina dobândită? Şi mai ales, ce lumină a dobândit, dacă spiritul uscat şi rece nu comunică nimic, nimănui? Academicianul Solomon Marcus a înţeles această smerenie a ştiinţei care se cere coborâtă în viaţa de zi cu zi, transformată în achiziţie spirituală a unui popor. Nu ştiu în ce măsură este urmat, în orice caz, trebuie să fii foarte înalt ca să poţi coborî spre celălalt cu bucurie. Şi aceasta se datorează, cu siguranţă, sentimentului că Acela Care te-a ajutat să creşti dă, în egală măsură, tuturor, darul Său. Şi lumina pe care ai simţit-o mereu că te-a avut în grijă, aceea trebuie împărtăşită.

Intelectualul este acela care a ajuns la certitudinea că nimic nu a făcut prin sine însuşi, că nimic nu este pentru sine şi că singurătatea, aroganţa, izolarea sunt la capătul celălalt al creşterii spirituale, al vieţii, al bucuriei creaţiei.