Despre Fiul Sunetului

Cel mai recent volum de versuri al Carmeliei Leonte, Fiul Sunetului (Editura Vinea, 2010), ne anunţă prompt: Nu există moarte. Între cele 33 de poezii traduse în limba engleză chiar de autoare, poemul citat nu apare singuratic şi accidental, perspectiva lipsită de dramatism asupra existenţei fiind însoţită pe parcursul acestui traseu de cunoaştere, care este cartea, de o componentă ludică, reflexivă, redând viziunea teologică în strofe ieşite din zonele de umbră, având aura unor prunci pe care-i ridici în braţe. Lectura împrumută astfel din Liturgică timpul vecerniei, când pruncul este cuprins de braţele celui ce aştepta de mult miracolul. Aşteptarea, căutarea sunt împinse în afara cărţii, în inima celui ce este exterior textului, dar îi devine interior prin gestul lui participativ-descriptiv.

Dacă moartea este depăşită, privirea, ca mijloc de cunoaştere şi celebrare a vieţii, este deasupra celorlalte simţuri care pot fi anihilate. Dar "Nu există moarte/ mai înaltă decât privirea./ Moartea, ca să vină, trebuie să se subţieze/ să ia culoarea irisului/ şi să treacă prin fanta retinei./ O clipire din ochi, din ochii tăi,/ îi ia puterea./ Se face ca o apă care îngheaţă./ Apoi urmează alte priviri,/ încrucişare de spade,/ sufletul ca o lamă./ Adevărata moarte se teme de privirea ta" (Nu există moarte).

Este depăşită astfel ideea destul de nou conturată a poemului-spectacol. Nu ne aflăm în inima generării vreunui scenariu, personajul dispare din poezie (moartea este un personaj refuzat), numai privirea se revendică actului poetic, verbului creator. Oglindirea în "apa care îngheaţă" se umple mereu de prezenţă. Lamele limpezi ale sufletului, barbiene, au rolul de a separa şi izola moartea. Privind, viaţa este recuperată, apropiată, privirea fertilizează ca oul, are doar interioritate. Oul, simbolizând legătura dintre sine şi lume, având forma rugăciunii, apare explicit în poemul Alb. Nu este oul dogmatic, ca la Ion Barbu, dar referinţa lui este de ordinul cunoaşterii, de vreme ce este invocată rugăciunea - cea care asigură accesul la vederea nevăzutului. Lumea devine "biserică sălcie, tăcută/ gust de cretă" (Alb). Epopeea cunoaşterii, epicul sunt toate conţinute în ou.

Epicul nu dispare cu totul, dar gesturile sunt esenţializate, şi există o transformare a naraţiunii în descriere şi a descrierii în naraţiune ca în poemul Apocalipsa: "O pasăre cu schelet uman,/ chircit sub pene,/ pasăre cu un singur ochi,/ mereu deschis,/ prin care eu pot vedea/ înăuntrul ei/ şi ea poate vedea înafară:/ iată apocalipsa." Încă o dată privirea are rol de transcendere a categoriilor temporale şi discursive cunoscute. Ea întoarce lumea pe dos.

Cunoaşterea ca oglindire este o sursă a tristeţii, are un efect tragic: "Zis-a nebunul în inima lui: ''Nu există tristeţe. Numai fruntea lipită/ de geam/ şi o mână care sfâşie geamul.''/ Zis-a înţeleptul:/ ''Există tristeţe. E dulcea oglindire/ dintre geamuri''" (Dialog). Poemul debutează ca un psalm, dar are şi ceva din poezia veche orientală. Marin Mincu apreciază că ''reflexul'' înseamnă posibilitatea "lumii sensibile de a se ''plia'', de a se manifesta în formă sensibilă, de a deveni în felul acesta fecundă şi infinită, aşadar capabilă să se textualizeze". În sens creştin vorbim despre întrupare.

Poezia Carmeliei Leonte nu este expresia căutării lui Dumnezeu, ca la Arghezi de exemplu, poeta plasându-se încă de la început în interiorul tainei: "Sângele are cadenţa rugăciunii./ Îl aud cum curge prin artere:/ Iisus se roagă./ Am ştiut că va fi aşa/ Fac semnul crucii şi-mi apropii urechea încet,/ cu sfială:/ Curge sângele prin lemnul acestei cruci" (Rugăciune).

Trăirea lui Dumnezeu ca taină, ca interioritate, se menţine pe un teritoriu al ingenuităţii, al supremei smerenii. Starea copilăriei se opune împietririi sufleteşti şi se deschide, prin mirare, vieţii.

Din cuvintele îndreptate spre creaţia lui Dumnezeu cunoaştem mărirea Lui, îl cunoaştem în special ca Lumină. O lumină care copleşeşte, care răstoarnă perspectiva normală, naturală de a vedea. Scenariul poemului următor afirmă schimbarea atitudinii, de la poziţionarea într-o orizontală specifică la aşezarea pe o verticală ce presupune o metanoia: "Să nu fie frig. Să nu vină noaptea./ Copilul pictează/ un soare galben şi îl agaţă de perete. Mama vine în casă, se întinde în pat./ Vrea să doarmă./ Îşi acoperă ochii cu palmele./ Prea multă lumină! Apoi se ridică, îşi ia ochelarii de soare/ şi se întinde iar în pat./ Copilul mai pictează un soare şi încă unul./ Îi agaţă pe toţi de perete./ Mamei îi dau lacrimile./ Se ridică. Oftează./ Prea multă lumină" (Copilul pictează).

Există o legătură între ascensiune şi lumină, explicată de părintele Dumitru Stăniloae: "Lumina e înţelegere echivalentă cu bunătatea conştientă. Ea face pe om să învingă gravitatea ce îl trage spre cele de jos, ea-l eliberează, pentru a se înălţa spre Cel de la care vine ea. Dar lumina nu apare singură: cunoaşterea e unită cu necunoaşterea şi aceasta îl mână pe om să urce tot mai sus."

Dintre atributele lui Dumnezeu, Carmelia Leonte alege să vorbească despre smerenie. "Dumnezeu face diverse obiecte din plastilină/ pe care le dă copilului de carton./ E plină casa!/ Copilul s-a mânjit de culori pe toată faţa. Nu destul că avea mustaţă!/ Acum e numai culori. Arată ca o pictură./ Dumnezeu nu se supără. Îl binecuvântă./ Copilul mai meştereşte ceva: o cruciuliţă de plastilină,/ pe care o dă bunului Dumnezeu" (Vorbeşte copilul).

Valenţele prozaice ale cărţii se alătură fără probleme minimalismului predominant. Fabula vulpii argintii, Poeme dintr-un orfelinat, Gâza şi chihlimbarul întretaie glasul vioi, ritmic, al poemelor scurte cu respiraţii prelungi, însoţite de acte meditativ-reflexive. Gâza şi chihlimbarul este o fabulă construită pe ideea sacrificiului, ea însăşi un chihlimbar care atestă transparenţă şi autenticitate.

Cartea este o lumină "în act", o lumină care "se face". O transcriere a unor stări de o nobleţe care te obligă să participi în totalitate, să subscrii mesajului, să te bucuri şi să te simţi rănit de prea multă lumină, să te poziţionezi direct în inima sacrului, să taci şi să te smereşti ca Dumnezeu, într-un joc esenţial şi simplu.