Despre griji exagerate

În cea de-a doua duminică a Postului Crăciunului, a XXVI-a după Rusalii, avem bucuria, prin participarea la Sfânta Liturghie, să ascultăm o nouă parabolă rostită de Domnul Hristos, anume Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca 12, 16-21). Povestioara este scurtă, dar plină de învăţături vitale pentru un creştin şi, foarte important, de o permanentă actualitate.

Din păcate, aceste învăţături le ascultă, vai!, cei care nu se află în sfânta biserică duminica, cei care nu iau parte la cultul liturgic şi care, din varii motive, nu beneficiază de şansa schimbării. Pentru că a fi în sfântul lăcaş duminica este un beneficiu, este o şansă, o uriaşă oportunitate de îmbogăţire spirituală. Iar în duminica de faţă tocmai de îmbogăţire este vorba. Despre felul în care un om s-a raportat la bunurile sale dăruite cu multă generozitate de Dumnezeu („Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina“ - v. 16).

Ce bucurie! Slavă lui Dumnezeu! Cine nu îşi doreşte asta? Urmează grijile. „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?“ (v. 17). Iarăşi, nimic de condamnat. Cine nu se întreabă ce să facă cu bunurile sale, cu roadele sale, atunci când Dumnezeu i le dă? A stat şi s-a gândit. Şi a ajuns la o concluzie. „Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi, şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele“ (v. 18). Iarăşi, puţini ar contesta această decizie. Pentru că a pune la adăpost darul de sus nu este un moft, ci o obligaţie. Dumnezeu ne dă şi noi trebuie să avem grijă de tot. Apare însă şi căderea bogatului: „Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te“ (v. 19). Ştiu că există ispita să îl condamnăm pe bogat. E un lacom, un avar, disperat să acumuleze mai multe averi. Dar, hai să fim sinceri! Facem altfel? Avem reacţii opuse? Nu cumva şi noi avem o explozie de bucurie atunci când avem un câştig neaşteptat? Şi nu ne gândim imediat la ce bancă să depunem suma respectivă, şi ce investiţii să facem, şi ce să ne cumpărăm, şi cum să ne veselim? Oare, nu zicem şi noi în sinea noastră, iar de multe ori chiar în gura mare, „Gata, am muncit destul! De acum mă voi distra cu ai mei“? Ce îi spune Dumnezeu bogatului din pildă şi, implicit, şi nouă? „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“ (v. 20) Groaznic. „Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.“ Cuvintele acestea ultime ne atrag atenţia asupra marii greşeli a bogatului: „Şi-a adunat comori sieşi“. Doar pentru el. În cheia acestor cuvinte putem înţelege că tot drumul hotărârii sale a fost greşit. De fapt, el nu a avut în minte decât fericirea sa, huzurul său. În nebunia lui, a uitat de ceilalţi. Nu bogăţia lui a fost problema, nu grija pentru asigurarea acelor averi, ci egoismul său, lăcomia sa. Fiecare dintre noi caută să îşi mărească avutul şi, desigur, uneori este greşit. Dar dacă ar fi să apreciem cu sinceritate, din nou, situaţia de faţă, toţi facem aşa. Încercăm adeseori să acumulăm bunuri pentru ai noştri, pentru copii, pentru soţie, pentru părinţi. Sunt două lucruri de discutat aici. Mai întâi, fuga noastră după averi, după bunuri materiale, într-o măsură mai mare decât este necesar. Avem nevoi şi ele trebuie acoperite. Hrană, îmbrăcăminte, diferite obiecte. Uneori punem şi deoparte. Pentru zile bune. Pentru când o să fie momentul. Sunt familii care au o casă cu cinci camere şi stau într-una, maximum două, restul fiind pentru oaspeţi. Sau îşi ţin hainele „bune“ în multe dulapuri, iar ei îmbracă vechituri. Ei au şi nu au în acelaşi timp. Ei sunt săraci şi bogaţi în aceeaşi măsură. Căci, având, sărăcesc nefolosindu-le şi nici dându-le altora spre folosinţă. Din fericire, sunt mulţi bogaţi care ajută. Sunt mulţi înavuţiţi care nu au înnebunit şi care nu şi-au propus să fie cei mai bogaţi din cimitir. Să nu ne mai uităm la viaţa lor căutând argumente pentru a-i acuza de lăcomie. Putem avea surprize aflând binefacerile lor făcute în taină. Să ne preocupe momentele noastre de lăcomie, concepţiile noastre despre bunurile materiale, grija exagerată pentru ce va fi nu doar mâine, ci şi poimâine, şi peste o săptămână, şi peste 1 an, şi peste 1.000 de ani. De parcă noi am împărăţi acest pământ. „Drept aceea am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se fac sub soare; şi totul este deşertăciune şi vânare de vânt“ (Ecclesiast 2, 17).