Despre inteligenţă

Majoritatea cuvintelor de care facem uz zilnic nu au corespondent în realitate. Ele sunt metafore care ne sugerează o imagine, dar ele nu descriu obiecte din afara noastră. De pildă, cuvântul "inteligenţă". Ideea că în noi s-ar afla o facultate concretă şi perceptibilă, adăpostită într-un nerv sau într-un centru nervos, al cărei efect asupra comportamentului ar fi că avem o atitudine inteligentă este un poncif găunos. Noi nu avem în cap inteligenţă, cum nu avem nici perspicacitate. În schimb, avem o încrucişare miriapodică de traiecte nervoase a căror reţea produce o stare a creierului pe care o putem numi vigilenţă fiziologică. Această stare de vigilenţă, în măsura în care are rolul de a asigura adaptarea şi conservarea organismului, poate fi considerată ca producând o atitudine inteligentă.

Ca unitate de măsură a felului în care reacţionăm la împrejurări, inteligenţa este o rezultantă, şi nu o condiţie. Este un efect, nu o cauză. Nu mă nasc inteligent, ci devin astfel. Nu "sunt" inteligent, ci "mă port" inteligent. Asta înseamnă că inteligenţa nu este o aptitudine a cărei exercitare, în măsura în care o am din naştere, mă transformă într-un om deştept, ci ea este o combinaţie de variabile din a căror convergenţă ia naştere o astfel de purtare. E îndeajuns ca una din variabile să lipsească, ca inteligenţa să aibă de suferit. Aşa se face că nimeni nu poate fi tot timpul deştept. Toţi avem clipe când, suferind sincope interioare, facem figura unor iremediabili idioţi.

Una din variabilele esenţiale ce stau la baza deşteptăciunii este emoţia. Ea este sursa inteligenţei şi, în acelaşi timp, unul din criteriile după care o putem măsura. Cum s-ar spune, deşteptăciunea vine din suflet. E o prejudecată să ne închipuim inteligenţa ca pe o însuşire rece a unui intelect apolinic căruia nu-i arde decât de dileme metafizice. Inteligenţa e caldă şi vie, precum un sentiment a cărui intensitate a fost supusă unei filtrări prealabile.

Iar o emoţie este o reacţie endocrino-hormonală. După felul cum reacţionăm neuro-vegetativ la ce se întâmplă în jurul nostru, fiecare din noi avem un temperament care ne hotărăşte în mare măsură soarta. Nu-ţi poţi alege temperamentul, aşa cum nu-ţi poţi alege nici intensitatea cu care organismul reacţionează endocrin în condiţii de stres. E ceva de dinaintea voinţei şi de dinaintea preferinţelor noastre. Dar aici intră în joc inteligenţa: ea măsoară gradul în care un om poate ieşi de sub tirania temperamentului, modulându-şi reacţiile în funcţie de anturaj. Inteligenţa este o unitate a libertăţii interioare. Când spunem că destinul unui om este temperamentul lui, surprindem tocmai gradul de aservire pe care o avem faţă de propriile umori reactive. Ideal ar fi invers: ca destinul să nu fie temperamentul omului, ci expresia puterii de a scăpa de el. Din păcate, una e să scrii despre emoţii şi alta e să le înduri.

În fond, definiţia cea mai bună a emoţiei e aceea de "sentiment care se propagă involuntar". O emoţie voluntară este un nonsens. Unei emoţii nu poţi să-i ţii piept, ci poţi doar să-i atenuezi efectele, nelăsându-te încărcat prea mult de sarcina ei psihică. După felul cum poţi filtra înrâurirea contaminatoare a lumii ţi se măsoară libertatea şi implicit inteligenţa. De aici nu trebuie să se înţeleagă că reţeta inteligenţei stă în izolarea de semeni, ca şi cum, întorcându-le spatele, îţi poţi alimenta gândirea numai cu emoţiile personale. Viaţa solitară nu este o chezăşie a libertăţii de gândire, pentru simplul motiv că psihicul se hrăneşte la propriu cu emoţiile primite din mijlocul grupului în care respirăm. Aşa cum ne hrănim trupul cu nutrimente şi ne umplem plămânii cu aer, tot aşa ne alimentăm mintea cu dispoziţiile anturajului. În lipsa lor, ne-am chirci sufleteşte şi ne-am scleroza intelectual. De aceea, inteligenţa are rădăcini emotive.