Despre libertate şi presă, cu dragoste

▲ Vechea cenzură comunistă, care avea un singur sens şi pe care îl ştia toată lumea, a fost înlocuită cu adecvarea ▲

Am crescut în vremurile când a vorbi liber te putea duce în situaţia de puşcăriabil. Pe tine sau pe părinţii tăi. Copiii erau de mici instruiţi cum să nu vorbească, ce subiecte să omită, cum să răspundă în anumite situaţii. Personalitatea fiecăruia, mare ori mic, trebuie să sufere o operaţie de schizoidizare controlată, prin separarea drastică a planurilor în care omul vieţuia şi prin crearea capacităţii de a suporta informaţii antagonice, fără conflicte de conştiinţă majore.

Aflai că într-un fel poţi vorbi cu părinţii tăi despre comunism şi subiectele adiacente şi în cu totul alt fel în societate, pricepeai că deşi acasă se asculta Vocea Americii şi Europa Liberă, în public, aceste lucruri trebuiau ascunse, trebuia să accepţi ca pe o normalitate faptul că Partidul te iubea, Ceauşescu te iubea şi te creştea, dar că îţi puteau băga părinţii la închisoare (şi asta spre binele tău, fiindcă ei te stricau) dacă vorbea gura fără tine. Adică liber. Partidul ne vroia aliniaţi, cu opiniile xeroxate. Partidul era-n toate, după cum spunea o poezie proletcultistă, asemeni unui idol. Partidul se urcase pe soclu, se înconjurase cu tabuuri, luase locul lui Dumnezeu. Sau aşa credea.

Cu timpul, fiecăruia îi devenea clar că are deplină libertate de gândire, dacă gândeşte ce trebuie. Erai făcut Şoim al Patriei, Pionier, UTC-ist, fără să ţi se ceară consimţământul, fără să ţi se dea şansa de a trăi o alternativă. Miliţia te tundea, dacă, bărbat fiind, aveai părul mare, dacă aveai barbă însemna că eşti contra.

Sistemul schizoid comunist nu era consecvent cu propriile legi prin care, spre exemplu, oricine putea pune la îndoială şi critica pe oricine şi îşi creştea copiii exact în acelaşi spirit. Astfel că toţi păream nişte plimbăreţi monstruoşi printr-un parc de oglinzi strâmbe. Fiecare ştia ce gândeau ceilalţi şi nu au voie să spună, fiecare ştia că toţi ceilalţi ştiu că şi el trăieşte în fals. Sau în falş, după cum pronunţa înţeleptul Cârmaci cu câteva clase mai mult ca trenul, care devenise specialist în toate, de la agricultură la avionică, de la maşini la arhitectură şi cinematografie.

A venit 1989 şi mecanismul defulării s-a manifestat din plin. Poate dintr-un complex de vinovăţie şi din nevoia de echilibrare, presa a trecut brusc de la limbajul de lemn unidirecţionat la cele mai trăznite sf-uri, cu găini care năşteau pui vii, cu violuri prezentate în cele mai mici detalii, dar şi la calomnii înfiorătoare şi scriitură de gang.

Anii au trecut, societatea s-a schimbat, averile s-au închegat şi au apărut trusturile de presă. Vechea cenzură comunistă, care avea un singur sens şi pe care îl ştia toată lumea, a fost înlocuită cu adecvarea. Cu plierea pe mediu, cu adaptarea la conjunctură, cu congruenţa subînţelesurilor.

Asta ca să fiu solidar cu un personaj care spunea, cinic, într-un film: „Nu este vorba numai de semantică“?

Da, de semantică este vorba şi mai ales de ce stă la baza nevoii de a abuza de ea.