Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Despre milă

Despre milă

Un articol de: Mihai Gojgar - 19 Octombrie 2009

Atunci când ascultăm în cadrul Sfintei Liturghii pericopa evanghelică de la Luca (capitolul al VII-lea, versetele 11-16) realizăm, măcar pentru câteva clipe, cât de mare este Dumnezeu („Nimeni nu este ca Tine, Doamne! Mare eşti Tu şi mare este puterea numelui Tău!“ (Ieremia 6, 10). Ştim de potolirea furtunii pe mare, înmulţirea pâinilor şi a peştilor, tămăduirea orbilor şi leproşilor, dar învierile din morţi? Da, Hristos Domnul a ridicat din moarte nu doar întreg neamul omenesc, ci şi, până la Învierea Sa, oameni căzuţi pradă boldului neîndurător, chipuri plecate pe un drum fără întoarcere „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat“ (Ecclesiast 12, 7). Aşa a fost la Nain. Sfântul Luca ne relatează în foarte puţine cuvinte evenimentul petrecerii spre groapă a unui tânăr, singura rudă apropiată a unei văduve. Ştim durerea pierderii unui cunoscut. Probabil am simţit şi cum este să ne părăsească cineva drag. Dar propriul nostru copil? Carne din carnea noastră, sângele din sângele nostru? Sunt puţine mame care au trăit un astfel de eveniment nefericit. Noi, ceilalţi, doar ne imaginăm. Şi este groaznic. Dar mult mai rău trebuie să fi fost pentru biata femeie care era însoţită de o „mulţime mare din cetate“ (v. 12). Mântuitorul Se apropie de ea şi, precum un Om Căruia Îi este milă de sărmana maică, îi spune să nu mai plângă. Ce poţi spune în astfel de situaţii? Ce poţi face? Eşti alături, plângi, îţi este milă, mai mult... imposibil. Dar când I Se face milă lui Dumnezeu, lucrurile se schimbă. „Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.“ (v. 14-15) Vor fi simţit toţi că Scripturile erau cât se poate de concrete: „Că mai mare decât cerurile este mila Ta şi până la nori adevărul Tău“ (Psalmi 107, 4). Am făcut un efort de imaginaţie atunci când a venit vorba de durerea mamei. O încercare asemănătoare ar fi singura care ne-ar ajuta să privim cum văduva din Nain, dimpreună cu fiul ei, se bucură de biruirea morţii. O vedem cum îi curg lacrimi pe obraji. Obrajii aceia care mai devreme erau acoperiţi de usturătoarea rouă a unei mame disperate. Obrajii aceia care mai devreme erau pe veci părăsiţi de îmbrăţişările fiului iubit. O fericire de nedescris îi acoperă pe cei de faţă, „şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său“ (v. 16). O pagină din Sfânta Scriptură care te face să lăcrimezi. O veste bună. Căci acum ştim că la El toate sunt cu putinţă. „Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine.“ (Psalmi 85, 4) Deci, nu tuturor, ci doar celor care Îl cheamă. Nu poţi cere mila Sa fără să arăţi şi tu iubire faţă de cei de lângă tine. Noi nu putem învia din morţi pe alţii. Nu ne este dat să „furăm“ morţii, pe cei rânduiţi să treacă dincolo. Putem să le alinăm durerile, putem să îi mângâiem când sunt aproape, putem să-i facem să nu-şi piardă sufletul şi să moară. Putem să fim fii ai lui Dumnezeu, ajutându-i să aleagă locul petrecerii veşnice: „Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii“ (Ioan 5, 29). Nu îi salvăm de groapă, dar le indicăm cerul. Nu este puţin. Să urmăm modelul divin, Cel Care dă tuturor ajutorul Său, „că El face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5, 45).

Încercăm să răspundem la încă o întrebare: de ce Iisus nu i-a înviat pe toţi morţii pe care i-a întâlnit? Nu I S-a făcut milă şi de rudele lor? Putea să îi învieze şi I-a fost milă de ei. Dar nu a făcut-o pentru că El nu venise pentru a întrerupe un proces firesc. Nu a venit pentru morţi, ci pentru vii. Iar atunci când a săvârşit astfel de minuni, a avut ca motivaţie dovedirea puterii Sale şi încredinţarea celor de faţă în nemurire, în existenţa vieţii veşnice. Peste toate, însă, ne-a oferit pilda acţiunii, a exprimării iubirii prin fapte: „Mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9, 13). Ştiţi ce s-a întâmplat cu văduva din Nain şi cu fiul ei mai apoi? Mama a devenit una dintre femeile devotate ucenicilor Domnului şi s-a numărat printre femeile mironosiţe, iar fiul ei a propovăduit Evanghelia şi, presupun, a dat mărturie despre mila lui Dumnezeu ce s-a pogorât peste el atunci când se pregătea să fie dat morţii. „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.“ (Luca 6, 36)