Despre neutralitate şi responsabilitate

Nicicând nu a fost un moment mai bun pentru a vorbi despre neutralitate decât acum, când confruntarea dintre forţele politice majore din România a atins o cotă nemaiîntâlnită prin căderea unui guvern prin moţiune de cenzură.

O moţiune de cenzură este un gest de normalitate politică într-o democraţie consolidată şi căderea unui guvern în urma ei este o dovadă a funcţionării sănătoase a democraţiei. Din punctul acesta de vedere nu trebuie să ne facem griji, dovedim că suntem capabili să gestionăm o criză politică profundă altfel decât cu violenţe de stradă. Moţiunea de cenzură este un instrument democratic şi personal. Mă bucur că ea a funcţionat, deoarece dă semnul unei maturităţi a clasei politice româneşti şi al aderenţei sale la principiile parlamentarismului democratic.

Tocmai de aceea vreau să scriu despre neutralitate, pentru că acest instrument democratic are sens doar dacă există o neutralitate de fond a instituţiilor fundamentale ale statului faţă de confruntarea politică. La ce mă refer: există tendinţa în România de a transforma orice acţiune, mergând de la stabilirea fondului de rulment al blocului până la organizarea constituţională a ţării într-un prilej de dezlănţuire pătimaşă a partizanatului pentru o poziţie sau alta. Orice confruntare care priveşte cât de cât puterea sau distribuţiile beneficiilor ei, fie că este alocarea posturilor în administraţia centrală, fie că este împărţirea de ajutoare săracilor degenerează într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte din care trebuie neapărat să ieşim noi, oricare am fi noi, biruitori, iar ceilalţi să piardă. În această încleştare toţi trebuie să ne manifestăm adeziunea clară pentru o tabără sau alta. Orice altă opţiune, inclusiv neutralitatea, este taxată drept slăbiciune, lipsă de responsabilitate sau rea voinţă şi lipsă de implicare în problemele arzătoare ale celuilalt, ale cetăţii.

Dar lucrurile nu stau de fapt aşa. Regula societăţilor civilizate este evitarea partizanatului prea zgomotos şi la limită iresponsabil şi găsirea unei formule de echilibru între cei care se înfruntă, în aşa fel încât să nu fie afectată funcţionarea de zi cu zi a societăţii. În Belgia, de exemplu, nu s-a putut ajunge la o soluţie pentru un guvern timp de peste 200 de zile şi, cu toate acestea, ţara nu s-a rupt între flamanzi şi valoni, regele şi-a jucat cu calm rolul de mediator şi de garant al Constituţiei şi a integrităţii ţării, şi criza a luat sfârşit paşnic, fără eliminarea vreunui competitor. Economic, populaţia aproape că nu a simţit această criză guvernamentală prelungită.

Acest lucru a fost posibil, printre altele, şi pentru că instituţiile fundamentale ale statului şi-au menţinut neutralitatea în această dispută politică. Şi au fost neutre pentru că au fost conştiente de faptul că există lucruri mai importante decât ce partid câştigă nominalizarea prim-ministrului.

În fond, neutralitatea de care este nevoie acum este cea dată de existenţa unei perspective pe termen lung, în care a fi împreună e mai important decât a câştiga temporar, cu preţul îndepărtării celuilalt. Dincolo de alegerile de mâine sau poimâine, există viaţă. Sistemul politic democratic face posibil exact acest lucru, supravieţuirea după o confruntare. Se spune că politicienii trăiesc pe termen scurt. Poate ca politicieni, dar ca oameni trăiesc pe termen lung. A conştientiza acest lucru te face mai puţin dispus să rişti totul şi să devii pătimaş. Şi, pe de altă parte, te face responsabil pentru ceea ce se întâmplă pe termen lung. De aceea neutralitatea este o formă de responsabilitate care dă posibilitatea conflictelor să fie dezamorsate prin lărgirea orizontului dincolo de obiectivele imediate. Este reflexul unei maxime evanghelice care cere să nu judeci şi să nu răsplăteşti cu rău celui care îţi face răul. Ci să acţionezi cu adevărata înţelepciune, care pune pacea mai presus de război şi înţelegerea mai presus de câştig.