Despre nevoinţa scrisului şi neputinţa cuvintelor

Când scrii, te expui unor servituţi mai mult decât libertăţi… Nu întotdeauna ştii ce va urma, unde-ţi va fugi gândul, cum se va undui sufletul. Începutul e cel mai greu. Primele cuvinte, propoziţii, fraze sunt oarecum fatale. Ele vor dicta un tonus şi un anumit conţinut pe care intenţionezi să le evoci. Dacă, iniţial, o poţi lua în orice direcţie, o dată cu primul cuvânt scris eşti constrâns să te ţii de el, să-i dai un înţeles, să-l completezi, să-l întăreşti.

De multe ori, faza de început este resimţită ca o stare de absenţă, de lipsă, de ne-inspiraţie, de aşteptare, de maximă tensiune. Că nu ştii ce vei spune, ce trebuie să dezvolţi, ce va ieşi. Tensiune cu care am început, şi eu, acest articol. În care nu ştiu exact unde voi ajunge. De bună seamă, voi constata la sfârşit.

Recitesc primele propoziţii… şi încerc să revin. Adică, să fiu coerent cu începutul. Spuneam ceva despre scris. Aşa. Numai cel care scrie ştie cât e de greu să scrii. Prin scris „ieşi“ din tine, te extinzi, devii un sine lărgit. Prezinţi ceva şi te prezinţi. Nu cum eşti, ci cum ai vrea să fii. Scriitura devine, într-un fel, un alter ego, o altă faţă a persoanei, un mod de a autodepăşire, de spăşire şi plecăciuni (în faţa ta, a altora, a culturii), mai mult sau mai puţin închipuite. Prin scris, se spune, te re-prezinţi, expui nişte idei, le argumentezi, le exemplifici. Dar, în acelaşi timp, te supui celorlalţi, încerci să le fii pe plac, să-i aduci alături. Scrisul e un fel de compromis, o aducere faţă către faţă, un transfer al unei vieţi către alte vieţi (care sunt acum sau vor fi mai târziu). E o adăugire a unor înţelesuri şi trăiri pe drumul înălţării fără sfârşit.

Să luăm un caz din literatură. Îl găsim la Nichita Stănescu, în „Căutarea tonului“. O poezie în care se vorbeşte despre… cum se scrie o poezie: „Înger?/ Înger…/ Nu, nu e bine! / Va să zică, de la început!/ Înger?/ Nu, nu e bine înger!/ Va să zică, adică nu culoare/ Nu auz, nu miros, nu/ Nu, nu sunt bune!/ Înger?/ Nu, nu e bine înger!/ Să luăm trei nume frumoase./ Trei nume frumoase şi atât./ Va să zică trei./ Bineînţeles Voichiţa/ După Voichiţa ce merge?/ Înger?/ Nu, nu e bine înger!/ Raluca merge după Voichiţa./ Va să zică mai întâi Voichiţa/ După Voichiţa, Raluca,/ Şi după aceea înger/ Înger?/ Nu, nu e bine înger!/ Altceva, alt nume!/ Doamne, ce merge după Voichiţa şi Raluca?/ A, Andra,/ B, Beatrice,/ C, of Doamne,/ Nu, nu, nu merge!/ Ba da, am găsit!/ Chira./ Şi dacă am găsit Voichiţa, Raluca, Chira/ După aceea, bineînţeles înger!/ Nu, nu merge înger!/ Nu se loveşte/ Altceva, altceva, altceva, altceva…/ De fapt nici să te naşti nu e ceva nou/ Şi nici să mori nu e ceva nou/ Nu, nu e bine./ A scris-o înainte Serghei Esenin./ Altceva, altceva, altceva…/ Nu credeam să învăţ a muri vreodată./ Nu, nu e bine!/ E exclamarea lui Mihai Eminescu./ Nu, nu…“ (Nichita Stănescu, „Noduri şi semne“, Editura Cartea Românească, 1982 p. 12).

Poemul de mai sus este o poezie despre felul în care se scrie o poezie, este o poezie a poeziei; este începu-tul ei, care de obicei se află în „culise“, dar care, în viziunea lui Stănescu, se pretează pentru „scenă“, devenind motiv de evocare poetică. Se exprimă aici căutarea funciară de cuvinte a poetului sau, mai bine zis, în optica stănesciană, de „necuvinte“, căci „poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există“ (Nichita Stănescu, „Respirări“). Iată cum experienţa artistică repetă experienţa aventurii matematice şi, în acelaşi timp, o contrazice. Aşa cum Gödel a demonstrat că aritmetica devine inevitabil propriul ei metalimbaj, poezia modernă se află implicată într-un proces semiotic prin care poezia se auto-prezintă şi semnifică. Spre deosebire de teorema lui Gödel, de incompletitudine a oricărui sistem formal necontradictoriu al aritmeticii, Stănescu se află într-o tentativă de stabilire a unei „teoreme poetice“ inverse, de completitudine a poeziei poeziei. Şi cazul lui Nichita Stănescu nu-i singular printre scriitorii noştri.

Pe acelaşi fir al poziţionării la nivel meta (dincolo, deasupra, mai presus de…), ne putem gândi la scrisul de dincolo de scris, la cartea cărţilor, la iubirea de dincolo de iubire, la înţelepciunea de deasupra simplei înţelepciuni. Dar, mai ales, la experienţa religioasă. Experienţa mistică instituie acest paradox al putinţei proximităţii cu Dumnezeu când nu mai reflectezi la El, nu discuţi despre El, când ochiul minţii îşi ia zborul către o supra-esenţă ce doar prin suspendare, tăcere, extaz mai poate fi cumva aproximată de firea umană. Căci spune Dionisie Areopagitul: Dumnezeu „nu este nici suflet, nici minte; nu are nici imaginaţie, nici părere, nici raţiune, nici inteligenţă; nu este nici verb, nici înţelegere; nu poate fi nici grăit, nici priceput… nu poate fi prins cu mintea; nu-i nici ştiinţă, nici adevăr; …nici nu este spirit ca să-l cunoaştem noi; …nici altceva din cele cunoscute, fie de noi, fie de altcineva dintre cei care există“. Adâncul dumnezeiesc e dincolo de cuvânt iar cu cât ne apropiem de el cuvintele se împuţinează. A folosi cuvintele pentru a te apropia de Dumnezeu, a-L conceptualiza este un mod sigur de a rămâne departe de El, dincolo de El, chiar împotriva Lui. A-L integra într-un spaţiu obiectual, a-I atribui o serie de însuşiri înseamnă a-L limita şi a-L reduce la dimensiunile unui cadru antropomorfic, fără relief, valoare, splendoare.

Experienţele subiective, cele artistice şi cele religioase par a fi refractare la cuvinte, la reflecţie, la discurs. Poate că de aceea cele mai profunde experienţe de acest tip sunt cele care eludează vorbele, trişează discursul, suspendă comentariul şi instituie tăcerea. Ceea ce, în fine, facem şi noi.