Despre patima întristării

Creştinul, mirean sau călugăr, în nevoinţa sa pentru mântuire, nu poate ocoli întristarea, „care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună“ (după cum spune Avva Casian). Din punct de vedere etimologic, „akedia“ înseamnă „lipsa grijii“, a preocupării pentru mântuire. Din cauza întristării adânci, cei ce suferă aceasta trăiesc sentimentul unei părăsiri totale din partea lui Dumnezeu şi totodată ispita de a renunţa la luptă, de a se mai preocupa pentru veşnicie. Avva Evagrie Ponticul spune că duhul acesta al întristării se mulţumeşte cu prăpastia în care aruncă sufletul prin deznădejde şi nu mai urmăreşte să-l facă să caute alte plăceri: „Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă (Prov. XVII, 22). Dacă acest drac îl războieşte pe monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar, dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde se petrece“. Dacă demonul reuşeşte una dintre aceste două variante, el este mulţumit.

După Nichita Stithatul există două feluri de întristare: una a lumii şi una după Dumnezeu, pe care le descrie în felul următor: „Întristarea e o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi atinge până şi măduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice şi care li se face adeseori pricină de moarte. Întristarea după Dumnezeu, care e mântuitoare şi folositoare, lucrează răbdare în osteneli şi în ispite. Ea desfundă izvorul căinţei în cel ce se nevoieşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu şi hrăneşte inima lui cu lacrimi“.  De asemenea, tot despre aceste două feluri de întristare vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite, distrugându-ne astfel sănătatea sufletului şi a trupului, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc. De aceea, nu trebuie să ne întristăm atunci când păţim ceva rău, ci atunci când săvârşim ceva rău. Însă noi am făcut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar dacă am săvârşi nenumărate rele, nu ne întristăm, nici nu ne pare rău. Dar dacă păţim şi cel mai mic rău, cădem în cea mai adâncă mâhnire şi nu ne mai gândim că tristeţile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are faţă de noi“.

Cu toate acestea, pe lângă tristeţea pentru necazurile lumeşti, mai există, aşa cum am văzut la Evagrie, întristarea adusă în suflet prin lucrarea duhului rău, fără explicaţii sau motive din afară. (Pr. Corneliu Dogaru)