Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Despre prietenie

Despre prietenie

Un articol de: Monalisa Bobe - 05 Septembrie 2010

"Prietene, pentru ce ai venit?"

Aşa suna întrebarea adresată de Învăţător unuia dintre cei doisprezece ucenici, celui care nădăjduia în camuflajul jalnic al unui sărut, vai, atât de transparent (Matei 26:50). Multe comentarii la versetul evocat subliniază o intenţie pedagogică în utilizarea apelativului aparent nepotrivit. Există însă şi o altă perspectivă, mai greu de asumat zi de zi, aceea în care poţi să priveşti orice gest care îţi e adresat ca având un rost în raport cu sensuri mai largi şi, astfel, pe orice persoană care face (sau nu) ceva în ceea ce te priveşte ca fiindu-ţi de fapt prieten, prin aceea că îţi facilitează, dacă nu atingerea unor obiective imediate, cel puţin accesul la un nivel un pic mai înalt al conştiinţei. Cu alte cuvinte, prieten îţi e şi unul care aparent îţi pune doar beţe-n roate: el e un instrument al unei ordini mai largi în care obstacolele lămuresc forţe şi corijează erori.

Şi totuşi... există şi prietenie în accepţia largă a cuvântului, şi ce bine că e aşa! Prietenie, adică acel ceva care-ţi mobilizează resurse despre care nu aveai habar. Acel ceva care îţi dă forţă, pentru tine şi pentru celălalt: forţă de a merge mai departe când te simţi într-un deget de mănuşă, forţă de a imagina, de a te strecura printre amintiri, dar şi de a proiecta un viitor, forţă de a te opri, forţă de a face un pas înapoi, forţă de a întreba, forţă de a cunoaşte... forţă de a iubi, până la urmă.

Exemplele de personaje literare sau mitologice legate printr-o relaţie de prietenie ne educă, peste generaţii, sensibilitatea şi de aceea poveştile lor, pline de miez, sunt savuroase la orice vârstă le-am citi.

Să ne gândim la unele dintre cele mai vechi apariţii, Ghilgameş şi Enkidu: eroii epopeii sumeriene. Ghilgameş, om-zeu prin naştere, primeşte prietenia lui Enkidu, un sălbatic îmblânzit de o femeie pe arhetipul hetairei. Înainte de a-şi pecetlui printr-o îmbrăţişare legământul frăţietăţii, cei doi bărbaţi îşi măsoară forţele, luându-se la trântă şi dărâmând astfel un zid. De aici, ideea că într-o prietenie compatibilitatea e esenţială, dar nu în sens de identitate, ci în sens de complementaritate. Înţelepciunea fără margini a celui care "văzuse totul" e egalată de forţa brută, izvorând din energiile pământului, a celui creat dintr-un boţ de lut, dar înzestrat cu frumuseţe şi vitejie. Împreună bifează victorii în lupta cu forţe întunecate, îşi transferă unul altuia priceperea de a interpreta vise, călătoresc spre a cunoaşte locuri îndepărtate, dar mai ales spre a ajunge la cunoaşterea de sine.

Enkidu e cel care se îmbolnăveşte dintre ei. Şi moare. Iar reacţia prietenului e una dintre cele mai emoţionante, păstrată prin pagini scrise de mâna omului: "Plâng pentru prietenul meu pulbere, şi mă tem să nu ajung şi eu ca el, pulbere". Pulberea, ţărâna în care s-a transformat prietenul îl motivează pe Ghilgameş să caute nemurirea şi, mai târziu - când, netrecând proba somnului, nu o poate avea -, tinereţea veşnică (a cărei şansă o scapă de asemenea).

Prietenia şi pierderea prietenului sunt zugrăvite şi de Homer, în "Iliada". Ahile şi Patrocle sunt doi războinici angajaţi în cucerirea Troiei legendare, prietenia lui Patrocle ia mai ales forma devotamentului, a dedicării, a sfatului bun, dar şi pe cea a admonestării celuilalt şi a preluării din sarcinile lui, chiar cu preţul morţii.

De aceea, prietenia lui Ahile e mai ales una marcată de recunoştinţă, lamentaţie funebră, ritual. Cele două figuri sunt frumos prinse în eseul lui Petru Creţia "Ahile sau despre forma absolută a prieteniei".

Sărind, la fel, peste timp, ne amintim prietenia celebră între Hamlet şi Horatio. Dacă pe Hamlet nu îl poţi caracteriza fără să comiţi un delict de expresie, asupra lui Horatio poţi zăbovi totuşi punctând câteva caracteristici într-o optică a bunului simţ: el e prietenul care dă mărturie de starea personajului principal, cel care îl însoţeşte în aproape toate deciziile, dar mai ales cel care rămâne să-i spună acestuia povestea. Cât e de frumos: a renunţa să treci în moarte lângă prieten pentru a rămâne în viaţă să dai mărturie pentru el...