Despre sistemul național de sănătate

Recentul scandal din medicină, cu detalii înspăimântătoare și care nu s-a lămurit încă la ora la care scriu aceste rânduri, nu trebuie să ducă la generalizări nedrepte. Medicii, majoritatea lor, sunt oameni competenți, cu vocație și cu empatie față de bolnavi, care fac tot ceea ce le stă în putință pentru a salva sănătatea și, deseori, chiar viața pacien­ților. Nu în ultimul rând, medicii din spitale lucrează în condiții grele, cu gărzi peste gărzi, cu un șuvoi de internări, mai ales la Urgență, aproape fără pauză, într-un ritm epuizant. Fiecare dintre noi, cred, are în familie cel puțin un caz în care un doctor a făcut diferența dintre viață și moarte și nu puțini sunt cei care, așa cum e și firesc, le-au mulțumit public, mărturisindu-și recunoștința.

În același timp, însă, cum cazurile dramatice, chiar tragice au fost prea destule de-a lungul anilor, trebuie să ne punem semne de întrebare asupra modului în care funcționează sistemul național de sănătate. Sistemul, în ansamblul lui - și nu neapărat doctorii. E vorba în primul rând de condițiile de spitalizare, de supraaglomerarea unităților medicale, de aparatura și resursele care există: financiare, materiale și de personal. Așa cum de asemenea știm cu toții, inclusiv din triste experiențe personale, se întâmplă să ai de așteptat ore întregi înainte de a putea fi văzut de un medic. Sfaturile de genul: „Nu vă admi­nistrați singuri medicamente și tratamente, mergeți la doctor!” sunt deseori greu de pus în practică. Nu în ultimul rând, este încă greoaie birocrația, numeroasele documente pe care um medic trebuie să le gestioneze pentru a se „acoperi” integral din punct de vedere formal.

Înainte de decembrie 1989, medicii români erau considerați unii dintre cei mai buni diagnosticieni din lume, urmare a insuficienței aparaturii necesare pentru investi­gații. Ei trebuiau să se bazeze aproape exclusiv pe experiența personală.

Azi, unii dintre ei au căzut în extrema cealaltă: ca să fie siguri de diagnostic, nu discută cu tine decât după ce te trimit la numeroase analize și teste. Dacă-mi permiteți o glumă amară, există riscul ca, dacă te plângi de durere în gât, să ți se ceară să faci un CT și o colonoscopie...

Și mai e ceva. Orice cadru medical - și, de fapt, orice om cu judecată limpede - știe și propovăduiește faptul că prevenția este mama sănă­tății. Asta înseamnă, mai ales de la o vârstă în sus, dar și pentru cei care au probleme cronice, investi­gații regulate, cum ar fi un set anual de analize, care sunt, din fericire, gratuite. Câți dintre noi, însă, facem asta?

Pe de altă parte, consultarea periodică, însoțită de investigații, pentru cei care au prudența să apeleze la ele, se află în sarcina medicilor de familie. Or, un doctor de prestigiu îmi atrăgea atenția, cu ani în urmă, că există multe cazuri în care o familie are câte un medic diferit pentru fiecare membru al familiei, cu puține informații despre ce probleme au rudele apropiate. În plus, deseori medicul de familie nu-ți intră niciodată în casă și nu știe în ce condiții trăiești și muncești.

Responsabilitatea pentru toate aceste hai să le spunem imperfec­țiuni este împărțită de toată lumea, inclusiv pacienții, dar în primul rând se află în sarcina a ceea ce ar trebui să fie un sistem național de sănătate, dar lasă impresia că este mai degrabă o colecție de convenții, automatisme, formalisme și impro­vizații.

Sunt lucruri la care merită reflectat. De către toată lumea.