Despre suferinţă şi tămăduire

Sufletul omenesc este o lucrare a lui Dumnezeu atât de amplu gândită, încât mintea umană nu-i poate cuprinde în întregime taina. Dumnezeu, Meşterul desăvârşit din veşnicie, a creat această artă cu scopul de a o avea alături pentru totdeauna. Dar omul, prin ispita insuflată de cel rău, s-a îndepărtat de voinţa dumnezeiască, ajungând pierdut în lumea de jos, printre cele materiale, căutând cu ardoare dragostea de la început, nereuşind însă a o percepe şi a o interioriza în întregime.

Această năzuinţă permanentă spre dragostea lui Dumnezeu este lupta noastră de zi cu zi, suferinţa fiecăruia dintre noi, pe care nu o putem opri decât numai în Braţele Tatălui Ceresc, Cel ce ne aşteaptă răbdător să mergem şi să ne odihnim întru El: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28). Părintele nostru nu doreşte altceva decât ca noi să găsim calea cea dreaptă şi să ne tămăduim de toate bolile trupeşti ce ne împovărează sufletele. Ce este pentru noi "tămăduirea"? Tindem a încadra acest cuvânt într-o serie de termeni măreţi, greu de conceput şi de înţeles şi aproape imposibil de atins. Nu! Tămăduirea o primim fiecare dintre noi în momentul în care o cerem de la Tatăl şi Îi îngăduim să ne umple de dragostea Sa vindecătoare. "Dragostea acoperă mulţime de păcate", spune Sfânta Scriptură, iar dacă Dumnezeu Însuşi este Iubire, cum să nu ne vindece nouă întreg sufletul care este lucrarea Mâinilor Sale?

Problema noastră, a oamenilor, este teama de a ne lăsa iubiţi. Suntem neîncrezători, ca nu cumva simţindu-ne prea bine în Braţele lui Hristos, să fie totul ireal. Ei bine, nimic nu este imaginar, nimic nu este fals, nimic cu jumătate de măsură. Totul este întreg, nu rămâne nici un rest. Iubirea lui Dumnezeu este reală, actuală, "hic et nunc", după cum spune latinul. Avem atâtea mărturii ale sfinţilor care au dorit după iubirea lui Dumnezeu, încât au făcut aproape imposibilul pentru a simţi şi proiecta în eternitate sufletul lor.

Meditând la Sfinţii Trei Ierarhi, avem ocazia să vedem cum aceştia au primit cu toată evlavia iubirea lui Dumnezeu şi au reuşit, datorită acesteia, să întoarcă nenumărate suflete pe calea cea bună, trecându-le de la suferinţă, de la zbucium interior la tămăduire şi pace.

Dintre aceştia, l-am remarcat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care s-a dovedit a fi un veritabil "atlet al lui Hristos". Ce semnificaţie are, pentru început, acest frumos supranume? Ce înseamnă a fi "atlet al lui Hristos" şi a lupta din răsputeri pentru suprimarea răutăţii din lume? Metaforic vorbind, sensul pe care îl impune expresia "a fi atlet al Domnului" este unicul de remarcat şi de interiorizat. Ce poate fi mai frumos, mai plin de adevăr decât a primi cununa de luptător pentru credinţă, credinţa creştinească, aceea în care Domnul nostru Iisus Hristos S-a Întrupat, a pătimit şi a Înviat pentru noi: "Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică atunci credinţa noastră!", spune frumos Apostolul Pavel (I Cor. 15, 17). De altfel, însuşi Sfântul Ioan dă mărturie a învierii noastre din suferinţă: "Prin Iisus Hristos, tot pământul a fost eliberat din întunericul amăgirii".

Sfântul Ioan Gură de Aur, prin râvna şi vrednicia sa, s-a remarcat întocmai ca un "atlet al lui Hristos". Numele său impune aspiraţia şi dorul de Divinitate, iar înţelepciunea sa, "Gură de Aur", sugerează valoarea cuvintelor sale pline de duh pe care le rostea celor ce-l ascultau, dar totodată şi faptele sale, ce se dovedeau a fi cu totul de aur.

Sunt nenumărate datele biografice despre Sfântul Ioan, pe care la un moment dat memoria le pierde printre altele, însă puterea vindecării pe care o are asupra sufletelor nu poate fi uitată, întrucât acestea nu sunt stocate în memorie, ci în inimă. După spusele sale, Hristos ajută la mântuire în orice moment în care Îi sunt arătate credinţa şi dorul, căci fără flacăra arzândă din suflet nimeni nu poate fi vindecat. În acest sens este grăitoare spusa părintelui Nicolae Steinhardt: "Nimeni că nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat".

În textul Acatistului, sfântul apare întocmai ca un tămăduitor, vindecător, din gura sa izvorând cuvinte dulci, pline de înţelepciune: "Pe doctorul şi tămăduitorul bolnavilor, pe apărătorul şi părtinitorul celor necăjiţi, pe Ioan, trâmbiţa cea de aur sunătoare, gura cea de miere izvorâtoare, pe dascălul şi învăţătorul nostru, veniţi binecredincioşilor să-l lăudăm!" Cuvintele sale, răsunând ca o "trâmbiţă de aur", nu au păstorit doar locuitorii Constantinopolului la acea vreme, ci dimpotrivă, călăuzesc şi astăzi pe căile bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Toţi suntem chemaţi la asemănarea cu sfinţii, suntem învăluiţi de dragostea divină, iar singurul lucru pe care trebuie să-l facem este s-o acceptăm şi să devenim pe parcursul vieţii mici "atleţi" ce nu doresc numai mântuirea lor, ci mai ales a celorlalţi. "Eu sunt nesăţios: nu vreau să se mântuiască doar câţiva, ci toţi; căci numai unul dacă se va pierde, eu mă pierd", mărturiseşte Sfântul Ioan Hrisostom.

Neîndoielnic, lucrarea aceasta măreaţă, spectacolul acesta mai frumos decât întreaga lume, unicitatea sufletului omenesc nu sunt nimic fără Părintele lor. Dumnezeu doreşte să ne înconjoare cu dragostea Sa, să ne scape de suferinţă şi să ne dea tămăduire, iar tot ce trebuie noi să facem este să-L primim: "Iată, Eu stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3, 20). Sfântul Ioan Gură de Aur, care prin lucrarea sa în lume şi-a scris numele în cartea veşniciei, ne stă drept pildă vie a nevoii legăturii permanente cu Dumnezeu prin care, neîndoielnic, ne vine şi tămăduirea. Drept mulţumire veşnic îndatorată îi cântăm: "Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea!"

Ana-Maria Ştefan, Colegiul Naţional "Vasile Alecsandri" din Galaţi, clasa a XI-a F (coordonator: prof. Gheorghe Butuc)