Despre timiditate

Trăsătura fundamentală a deşteptăciunii este sfiala. Numai că sfiala nu e timiditatea omului complexat şi nici reticenţa defensivă a omului bolnav. A fi sfios nu înseamnă neapărat să tremuri de emoţie, ci înseamnă să intuieşti că în femeia aflată în faţa ta se ascund aceleaşi ispite ca în tine şi că, în numele lor, singura atitudine cuvenită e discreţia. E vorba, aşadar, de acel fler spontan şi firesc care îţi şopteşte că, pe cât de slabă e fiinţa de dinaintea ta, pe atât de slab eşti şi tu. E respectul aprioric, spontan şi instinctiv faţă de intenţiile celei care te priveşte cu aceeaşi intensitate cu care o priveşti şi tu. E recunoaşterea tacită a faptului că toţi suntem alcătuiţi din acelaşi aluat.

Şi acum începe drama: sfiala e interpretată îndeobşte ca un handicap sau ca o meteahnă compromiţătoare, un fel de defect care, în ochii celorlalţi, te pune într-o lumină proastă. Cu alte cuvinte, numai cei proşti se sfiesc, în vreme ce deştepţii sunt impetuoşi şi plini de avânt. Ei bine, a doua dramă e că toţi împărtăşim această părere, şi asta cu atât mai mult, cu cât în public spunem altceva. Pe scurt, suntem încredinţaţi că sfioşii sunt nişte complexaţi cărora li se cuvine excluderea, în vreme ce îndrăzneţii sunt învingătorii cărora li se cade laurii izbânzii. Iar a treia dramă e că lucrurile chiar aşa stau, dar asta numai până la un anumit prag de vârstă, acea vârstă dincolo de care apele se despică şi fiecare dintre noi simţim că viaţa e imprevizibilă.

Nu am ce face, trebuie s-o spun: viaţa publică a bărbatului începe la 40 de ani, iar acest adevăr e cu atât mai valabil, cu cât, la aceeaşi vârstă, viaţa publică a femeii intră în declin. E vârsta la care bărbatul mijeşte, dă să înflorească social, în vreme ce femeia, acuzând simptomele oboselii, se retrage în afara societăţii, în ţarcul apărător al intimităţii, încercând acolo să câştige o luptă pe care, în viaţa publică, intuieşte foarte bine că a pierdut-o: se retrage sub pretextul creşterii copiilor sau sub motivul îngrijirii părinţilor şi rudelor, pe când bărbatul culege abia acum laurii poziţiei sociale.

Numai că iată, ca un revers al medaliei, acum începe drama bărbatului: cucerirea e doar pe dinafară. Pe dinăuntru, îndrăzneţii vieţii pierd totul şi nu conving deloc, în vreme ce sfioşii ajunşi la 40 de ani, cei care s-au îndeletnicit până acum cu cultivarea fantasmei feminine, mămăligoşii aceia încurcaţi şi sperioşi, tocmai ei sunt cei care stârnesc pasiuni distrugătoare. Cu alte cuvinte, timizii care au reuşit să reziste până la vârsta maturităţii târzii, păstrându-şi intact filonul sfielii inteligente, ei sunt cei care încep să culeagă roadele simpatiei femeieşti. Nimic nu cucereşte mai mult o femeie ca sfiala unui bărbat de 40-50 de ani care, apropiindu-se de ea, o priveşte ca pe o problemă, şi nu ca pe un obiect. Cea mai puternică sursă de atracţie pentru o femeie este intelectul unui bărbat care, privind-o cu candoare, îi risipeşte doza de neîncredere şi reticenţă, tratând-o ca pe o cauză, nu ca pe o marionetă. De aceea, sfioşii trecuţi de 40 de ani sunt cei mai irezistibili bărbaţi din lume.