Despre ură, cu dragoste

Ura, sentimentul „negru”. Responsabilă pentru toate răutățile și faptele reprobabile, întunecând asemenea smoalei tot ceea ce atinge. Distrugătoare de suflete, măcinătoare de inimi, cea care alungă orice lumină spirituală. Dar care se află, culmea, deasupra indiferenței, nepăsării. Pentru că ura pornește tot din adâncul inimii omului, asemenea iubirii, în timp ce indiferența a „îmbălsămat” de mult inima, transformând-o într-o piatră asemenea granitului. Și așa cum ura arde și distruge totul în jur, din clipa în care este lovită mortal de iubire se poate transfigura în cea mai aprinsă dragoste. Cel care urăște mult poate să și iubească mult. Dar aceasta se întâmplă numai dacă se pocăiește de ceea ce face, învață să se lepede de părerea de sine și să nu-și mai acorde o dreptate pe care, de fapt, nu o are.

Confruntat cu adevărata sa identitate după decenii de exil, fiind recunoscut de către cea care îi fusese logodnică devotată chiar și în absență, contele de Monte Cristo replică dezarmat: „Nu-mi lua ura, este singurul lucru care mi-a rămas”. Pentru că ura are ceva din îndârjirea iubirii, din reziliența smereniei, doar că a întunecat atât de mult ambele virtuți, încât le-a contorsionat până aproape de disoluție. Așadar, în interiorul urii, pulsează mereu un mic ferment al iubirii, care poate oricând să o învingă și să o transfigureze.

Să nu credem însă că unui creștin nu îi este îngăduit să urască. Însă creștinul poate urî doar păcatul - niciodată pe păcătos! - și pe demoni. Cu privire la prima situație, ni se spune în Psalmi: „Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul” (Psalmi 96, 11), iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Romani 12, 9). În ceea ce privește a doua situație, suntem învățați de psalmist acestea: „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani” (Psalmi 131, 21-22). Nu despre oameni vorbește aici psalmistul, ci despre diavolii care nu se mai satură din a-l urî pe om și a-i face tot răul posibil. Iar dacă omul nu răspunde cu o ură egală, atunci nu se va izbăvi niciodată de patimile vicleanului vrăjmaș. Observăm că aici se vorbește în termeni superlativi despre ură: există și o desăvârșire a acesteia. Apoi, mai avem și acel pasaj enigmatic din Evanghelia după Matei, în care ni se spune: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Dar și aici există un sens. Toate persoanele enumerate mai sus ne pot împiedica să urmăm poruncile dumnezeiești, spunându-ne să urmăm voilor lor. Și nu pe ei concret trebuie să-i urâm, ci pornirile lor blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu, izbucnirile lor pizmașe împotriva lucrării harului dumnezeiesc, egoismul lor idolatru pe care ni-l impun uneori, crezând că ar trebui să le slujim lor, nu Creatorului tuturor.

Într-o lume a urii, iubirea pulsează în chip nevăzut, asemenea unei inimi curate într-un trup realmente zdrobit. Dar, spre deosebire de deznodământul fatidic care apare într-un astfel de caz, când trupul este traumatizat dincolo de limitele sale fizice, iubirea poate regenera foarte rapid din punct de vedere sufletesc o lume întreagă, chiar dacă aceasta a intrat sub spectrul negru al urii.