Destinul lui Bejan

Viaţa lui Dimitrie Bejan pare scoasă dintr-o imaginaţie smintită care şi-a propus să împingă morbul exagerării dincolo de orice limită. E atât de neplauzibil ce se întâmplă cu acest om, încât simţul coerenţei se revoltă spontan. Într-un destin trebuie să există măcar o infimă doză de sens sugerat, dacă nu un traseu clar al unei vocaţii împlinite. La Bejan, situaţia e de cimitir părăsit: o mostră de absurditate crasă, la vederea căreia realizezi că tot ce şi-a dorit în viaţă nu a căpătat, dar că în schimb s-a ales cu episoade la care n-a visat niciodată. Ipoteza consolatoare că fiecare îşi face viaţa graţie voinţei proprii e butadă facilă. Biografia lui Bejan s-a petrecut mereu peste voinţa lui. Riguros vorbind, omul acesta n-a putut alege decât o singură dată: la vârsta de 11 ani, cînd tatăl său, răzeş din comuna Hârlău (jud. Iaşi), i-a pus într-o mână o sapă şi în cealaltă o carte, spunându-i: "Alege! Vrei să munceşti pământul sau vrei să înveţi?" Mai mult din instinct decât din imbold lucid, copilul a ales cartea, plecând la Seminarul Teologic "Veniamin Costachi" din Iaşi. Se întâmpla în 1922, după împroprietărirea ţăranilor de Ferdinand, şi timp de opt ani, învăţând bine şi căpătând mereu bursă de merit, Bejan îşi va scuti părinţii de plata taxelor. Din 1931 coboară în Bucureşti şi face în paralel două facultăţi: Teologia (1931-1935) şi Istoria (1931-1936). În 1935, Bejan face parte din echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti, dovedindu-se un zelos cercetător căruia istoria i-ar fi putut oferi perspectiva unei cariere dacă, pe dinlăuntrul, balanţa n-ar fi înclinat spre muchia credinţei.

Hirotonit în 1940, îl găsim alături de patriarhul Nicodim pe 6 septembrie 1940, când, în urma abdicării lui Carol al II-lea, Mihai depune jurământul în faţa patriarhului, fiind uns cu mirul cuvenit regilor. Şi de acum încolo, viaţa lui Bejan, promiţătoare şi neacoperită de nici o umbră malefică, intră într-o vrie a pierzaniei. Declanşarea războiului îi trezeşte impulsuri patriotice, Bejan plecând preot militar în campania din Crimeea. Va fi decorat la Sevastopol cu "Coroana României" chiar de regele Mihai şi ridicat la gradul de maior, şi apoi ajunge pe frontul Stalingradului, unde, de foame, îşi va mânca centura friptă şi tălpile bocancilor. În iarna lui 1942 este capturat de ruşi şi ajunge în lagărele din Siberia: şase ani va munci la tăierea lemnelor, la punerea căilor ferate şi la minele de cărbuni, în tot acest timp păstrându-şi epitrahilul de preot şi botezând circa 100.000 de ţărani ruşi, care nu primiseră niciodată botezul creştin. Nu se va îmbolnăvi niciodată şi va trăi toate chinurile nu doar cu bucurie, ci chiar cu recunoştinţă, încredinţat că în tot ce i se întâmplă există un sens ascuns. În final, ajunge la lagărul de la Oranki, fosta mănăstire ortodoxă destinată ţarului şi protipendadei ruse, unde în 1918 comuniştii împuşcaseră pe cei 11.000 de călugări care refuzaseră să se lepede de credinţă.

După şase ani, ruşii îl condamnă pe Bejan la moarte pentru atitudine probasarabeană şi îl repatriază în România. Încape pe mâna comuniştilor din ţară, care îl trimit repede în gulagul românesc. Urmează alţi 16 ani de recluziune, din care cei mai mulţi şi-i va petrece la Aiud şi Jilava, unde cunoaşte toată floarea elitei penitenciare: Crainic, Gyr, Garbiel Ţepelea, Arsenie Papacioc, Grigore Caraza etc. Eliberat în 1964, apelează la sprijinul fostului său coleg de seminar Iustin Moisescu, pe atunci mitropolit al Moldovei, care refuză să-i dea o parohie. Cere să intre în viaţa monahală şi este refuzat, cere să cânte în corul stranei şi este împiedicat. În disperare de cauză, ajunge în audienţă la patriarhul Justinian, unde află limanul: pe 1 mai 1965 primeşte parohie în satul Ghindăoani din judeţul Neamţ. Acolo, neavând familie, va locui chiar în biserică, ţinându-i mereu uşile deschise. În câţiva ani, biserica va deveni loc de pelerinaj, iar Securitatea, îngrijorată de afluenţa de lume, îl va scoate din serviciu pe 6 octombrie 1970, înscenându-i un proces eclesiastic. E scos forţat la pensie şi trimis cu domiciliu obligatoriu în satul natal, Hârlău, unde va fi supravegheat zi şi noapte până pe 22 decembrie 1989. Ce va urma după aceea va fi preschimbarea Hârlăului în loc de pelerinaj duhovnicesc, Bejan fiind vizitat cu precădere de feţe bisericeşti: Rafail Noica, părintele Galeriu sau IPS Serafim al Germaniei. Va muri pe 6 decembrie 1995, încredinţat că a dus o viaţă fericită. A avut câteva certitudini de care nu s-a îndoit defel: 1) dacă îţi priveşti suferinţa ca o stihie venind de la Hristos, atunci crucea vieţii e curată bucurie: 2) orice piedică poate fi înfrântă cu rugăciune şi post; 3) cele mai fericite clipe şi le-a petrecut în închisoare. Laic vorbind, destinul lui Bejan e un exemplu de viaţă ratată. Creştineşte vorbind, acelaşi destin e o culme de împlinire în duh jertfelnic. Concluzie? Taina aceasta nu poate fi cercetată.