Detaşare şi spiritualitate

Până când nu treci peste ceea ce face sau nu face cel de lângă tine, nu ai cum să te ocupi de propria-ţi înaintare în cele ale duhului

Deşi detaşarea este privită, în general, ca o lipsă de interes pentru ceva anume, ca o nepăsare, cred că în ce priveşte înălţarea spirituală, detaşarea este absolut necesară pentru a putea să treci peste păcatul judecării aproapelui, păcat care macină pe tot omul, mai ales în condiţiile capitaliste contemporane. De ce eu trebuie să fac ceva, iar el nu? De ce eu trebuie să fiu la timp acolo, iar el să întârzie? De ce eu trebuie să mănânc de post, iar el nu? Acestea şi multe alte întrebări care ne fac inima să fie în încordare maximă, oricând vedem sau avem de-a face cu un aproape de-al nostru, care vede viaţa altfel decât noi. Sigur că în cadrul liniei de producţie capitaliste toate piesele trebuie să se mişte formând un ansamblu perfect, pentru ca să se vadă profitul şi, deci, salariile, angajaţilor. Însă pe plan duhovnicesc lucrurile nu stau întocmai.

Omul nu este o maşinărie şi nu se poate plia perfect, cel puţin nu pentru multă vreme, pe sistem, având în vedere personalitatea sa unică. Felul de a fi al fiecăruia îl face să răspundă în mod foarte personal cerinţelor societăţii, iar de aici până la conflictele între asociaţi/angajaţi nu mai este decât un pas.

A te detaşa de felul în care celălalt priveşte lucrurile şi a vedea doar ceea ce faci tu, în ecuaţie, înseamnă să încetezi judecarea, ceea ce are drept consecinţă concentrarea asupra propriului suflet. Sigur că este foarte greu să faci aceasta, mai ales în condiţiile unei „egalităţi“ de poziţii în schema de funcţii a instituţiei în care eşti angajat, însă fără o astfel de abordare a convieţuirii sau conlucrării nu se poate începe lucrarea cea bună. Până când nu treci peste ceea ce face sau nu face cel de lângă tine, nu ai cum să te ocupi de propria-ţi înaintare în cele ale duhului. Dacă trupul te trage înapoi prin fel de fel de vicleşuguri, cum să mai fii atent la cerinţele inimii?

Sunt convins că nimănui nu-i place, cel puţin până în momentul în care se obişnuieşte cu nesimţirea, să fie cu inima strânsă, înmuiată, înrobită de patima judecării celuilalt. În astfel de momente nu mai ai stare de rugăciune, de linişte, de iubire. Scopul principal atunci este să creezi un scenariu, chiar dacă acesta nu va prinde viaţă, prin care să-l pui la punct pe cel care te sfidează, prin comportamentul său. A mustra sau a ironiza pe cel care priveşte lucrurile dintr-o altă perspectivă, este consecinţa imediată a încrâncenării în limitele pe care ţi le-ai impus de-a lungul vieţii. Finele ironii, aluziile sau chiar jignirile rostite răspicat de cineva au acelaşi scop şi aceeaşi cauză. Acestea trebuie să te înveţe minte sau să-ţi sugereze că nu faci „aşa cum trebuie“ şi pornesc de la invidie şi părerea prea bună despre sine a celui care le „administrează“.

Conflictul între generaţii nu este altceva decât ceea ce am descris mai devreme. Maturul, cu experienţă bogată de viaţă, vrea ca adolescentul să se comporte la fel de chibzuit, dar acest lucru nu se întâmplă. Înţelegerea cât mai bună a felului de fi a persoanei cu care petreci un oarecare timp va face posibilă detaşarea de problema aparentă a neconcordanţei între modurile de viaţă.

Detaşarea despre care vorbesc nu înseamnă în nici un caz lipsa de interes sau trecerea cu vederea a problemelor celuilalt, ci mai puţina lui judecare, doar de dragul judecării, pentru ceea ce este el, de fapt, în acel moment. În acest mod, detaşaţi de felul de a fi al celuilalt, putem vedea mai clar atât sufletul şi personalitatea noastră, cât şi pe cele ale aproapelui.