Dezamăgiri de campanie

▲ Da, poate că România va creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Întrebarea este când se va întâmpla asta şi cine va da tonul ▲

„Dar ce-a făcut acest om ca să aibă dreptul să-şi pună portretul pe întreaga faţadă a unei clădiri?“ - aceasta a fost expresia unui străin care a vizitat, de curând, Bucureştiul şi l-a descoperit drept un oraş asediat de inscripţii, afişe, bannere, fluturaşi şi zgomote electorale. În sine, expresia lui ne lasă reci. Pentru noi, tulburarea liniştii publice este un fapt cotidian, iar poluarea spaţiului vizual cu carpete comerciale sau electorale, mari cât toată Casa Poporului, nu ne-ar mira câtuşi de puţin. Reacţionăm la cancan şi la dezvăluiri şocante, penalizăm întotdeauna pe cel tăcut şi sobru şi aplaudăm pe cel care vorbeşte mult, ia totul în băşcălie şi ne promite luna de pe cer. Suntem un popor credul şi care nu gândeşte niciodată la rece, iar analiza de argumente este un exerciţiu pe care nici prin cap nu ne trece să-l facem înainte de a vota, ci abia după ce-am văzut pe cine am instalat pe scaunul puterii.

Comentatorii spun că prezenta campanie electorală va rămâne în memoria socială drept cea mai agresivă din cei 18 ani de democraţie românească recentă. E greu de spus dacă e chiar aşa, dar putem constata foarte uşor că este una dintre cele mai găunoase: este mai puţin important care sunt proiectele pe care are de gând să le pună în practică unul sau altul dintre candidaţii la primărie; noi suntem atenţi la cel care ne este mai simpatic sau la cel care ne atrage cel mai rapid atenţia prin tupeul de a-i acuza pe adversari ori prin demascarea şantajelor şi presiunilor la care este supus de către ei. Plătitul poliţelor devine, evident, cel mai important lucru pe care îl are de făcut cel care este ales. Îi rămân patru ani în care să pună ceva deoparte pentru el şi să încerce constant să-i faulteze politic pe ceilalţi. La viitoarele alegeri, strategii de campanie se vor da, iarăşi, peste cap şi vor găsi ei metode ca să câştige din nou.

Disperarea de a atrage atenţia este atât de mare pentru unii, încât sar mult prea uşor peste pragul hilarului: în topul ideilor năstruşnice de campanie, conduce detaşat transformarea câinilor din Bacău, în agenţi electorali. Desigur, să îmbraci câinii de pe stradă cu veste electorale nu e chiar acelaşi lucru cu a le pune covrigi în coadă. Un minim de decenţă dacă ai, ideea începe repede să-ţi miroase urât. Un lucru e cert: candidatul care şi-a pus numele sau sigla pe vestele purtate de câini a reuşit să atragă atenţia asupra sa. Dar, în ce măsură îmbrăcarea câinilor este sau poartă un mesaj constructiv pentru comunitate, pentru interesul public?

Sunt diferite localităţi în care primarul în funcţie este creditat cu procente incredibile din intenţiile de vot ale cetăţenilor. Procente de 65-70% sunt, în orice sistem electoral democratic, impresionante. Interesant este că persoanele în cauză nu fac nici populism, nici demagogie, nici campanii agresive de imagine. Nu. Ei au făcut însă un lucru cât se poate de normal: şi-au făcut treaba din prima zi a mandatului lor de administrator al oraşului în care au fost investiţi primari. Mentalul colectiv a reacţionat înregistrând, constant, buna impresie despre omul gospodar de la Primărie şi i-a alocat încrederea lui, pe o durată de timp nedeterminată. Nu mai contează, în cazurile acestea, dacă adversarii politici vor încerca pătarea imaginii lui sau contestarea calităţilor sale: meciul este câştigat prin seriozitate şi prin înţelegerea, în sine, a fişei postului. Dar, să ne înţelegem, vorbim doar despre trei-patru cazuri, în toată ţara. Restul se înscrie în tabloul descris ceva mai sus.

O campanie de imagine inedită pentru România, demarată relativ de curând de o companie petrolieră importantă, are drept slogan speranţa că România va creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Să dea Dumnezeu! Ieri dimineaţă, la prima deschidere a unei pagini de ziar electronic, am descoperit cum trei tineri cheflii care ascultau manele, cu volumul la maximum, la ora 8 dimineaţa, au fost snopiţi în bătaie de nişte vecini care veniseră, obosiţi, din schimbul trei. Da, poate că România va creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Întrebarea este când se va întâmpla asta şi cine va da tonul. Şi când se vor alinia la această conduită şi politicienii.