Dezastre şi responsabilităţi

Trăim într-o societate în care securitatea şi siguranţa sunt pe primul loc. De la securitatea socială, la investiţiile sigure din bănci, la siguranţa locului de muncă sau la securitatea datelor personale. Vrem ca totul să fie sigur şi securizat, slujbele, banii, maşinile, avioanele, educaţia copiilor, spitalele, locuinţele, cartierele, tot ce ne înconjoară. Totul trebuie să fie controlat şi controlabil, predictibil, clar, să funcţioneze ireproşabil, fără greşeli, scăpări, ezitări. Şi cu toate acestea există dezastre.

Când se întâmplă un dezastru care ne anunţă zgomotos că iar nu funcţionează ceva ce ar trebui să funcţioneze, o maternitate sau un pod, sau o bancă, un avion, un minister sau chiar statul însuşi, repede se face o comisie de anchetă prin care sunt nominalizate nişte persoane, demise alte persoane şi sancţionaţi acarii sau piloţii, sau asistentele, sau poliţiştii, instalatorii şi parlamentarii.

Ei au greşit, ei să plătească, nimeni altcineva nu e de vină. În contratimp, dar contrapunctic, toţi dăm vina pe sistem: sistemul e de vină, piloţii, asistentele, poliţiştii, instalatorii şi parlamentarii sunt şi ei victime ale sistemului care "vrea sânge", care merge înainte inexorabil strivind destine nevinovate. Apoi, totul piere ca un fum. Sancţiunile se suspendă, lumea uită, măsurile nu sunt aplicate şi sistemul o ia de la capăt generând noi dezastre identice.

În alte părţi, lucrurile stau invers, nu oamenii sunt principalele schimbări, ci procedurile, sistemul. Dacă se întâmplă vreun dezastru, sunt sancţionaţi cei care au greşit şi apoi se schimbă sistemul. Ca un dezastru asemănător să nu se mai întâmple, indiferent de piloţii, asistentele, poliţiştii, instalatorii şi parlamentarii aferenţi.

De ce unii schimbă sistemul şi noi nu îl schimbăm, chiar dacă dezastrele sunt previzibile? Pentru că a schimba sistemul înseamnă un efort uriaş pe care nimeni nu este dispus să îl facă. Pentru că, de fapt, noi ne dorim sistemul acesta care încurajează iresponsabilitatea generalizată la adăpostul unei loterii a sancţiunilor, prin care, de multe ori, un neica nimeni scapă turma. A schimba sistemul presupune a accepta responsabilitatea la modul general şi a decide să te schimbi inclusiv tu pentru a face sistemul să meargă. A face acest lucru înseamnă a pune binele celuilalt pe termen lung mai presus de binele tău pe termen scurt, sau de multe ori chiar a pune binele tău pe termen lung mai presus de binele tău pe termen scurt. Înseamnă faptul de a accepta că orice acţiune a ta are un efect general asupra întregii funcţionări a sistemului şi că, dacă tu nu îţi faci bine treaba, lucrurile pot ieşi prost pentru toată lumea.

Pentru orice dezastru din această lume există două responsabilităţi: una a celui care a greşit, punctuală şi de multe ori arbitrară, şi cealaltă mai difuză, dar nu mai puţin importantă, a tuturor celorlalţi care au creat premisele dezastrului prin propria lor neglijenţă. Această a doua responsabilitate nu este deloc acceptată la noi. Faptul că nu o acceptăm este şi principalul motiv pentru care nu se poate reforma de fapt cu adevărat sistemul şi pentru care ne vom lovi inevitabil de noi şi noi dezastre asemănătoare. Dar mai grav este faptul că o asemenea atitudine este simptomul unei lipse de credinţă, a unei lipse de disponibilitate de a asuma şi greşelile celorlalţi şi de a încerca să te îndrepţi tu însuţi mai întâi pentru a putea să uşurezi povara celorlalţi. Este opusul gestului Mântuitorului, care pentru a mântui lumea, adică TOATĂ lumea, şi-a asumat povara tuturor greşelilor noastre, schimbând "sistemul" radical, El cel care nu avea nici o vină.

În aceste momente în care tragedia de la Maternitatea Giuleşti răscoleşte inimile noastre, să încercăm să nu aruncăm cu piatra, ca mai apoi să ne întoarcem liniştiţi acasă că ne-am făcut "datoria", ci să vedem cât am putea face noi cu noi înşine pentru a purta greşelile altora şi pentru a schimba sistemul din care facem şi noi parte ca asemenea dezastre să nu se mai întâmple.