Dezavantajele sincerităţii

De mic copil eşti învăţat de părinţi să nu minţi. Mai târziu, când te loveşti de diferite probleme în viaţă, îţi dai seama că adevărul îţi poate crea probleme, şi încă mari. Atunci înveţi să fii politicos. Dar ce este, de fapt, politeţea? Să fie doar o formă frumoasă de a minţi pe cei din jur şi, poate, chiar pe tine însuţi?

Sinceritatea poate avea urmări neplăcute nu doar în ce priveşte legăturile noastre cu străinii, ci chiar şi în familie. Când aţi fost sincer ultima oară, cu mama sau cu tata, fără să urmeze supărări, lacrimi sau măcar „tandre“ încrâncenări? Din păcate, din cauza obişnuinţei de a „minţi frumos“ nu mai comunicăm deplin nici măcar cu familia. Sigur că există oameni care vorbesc direct cu familia despre tot ce-i doare, dar câţi sunt aceia?

De curând am auzit pe cineva citându-l - în caz că citarea era corectă - pe Marc Twain, care ar fi spus că „prietenii sunt modalitatea prin care Dumnezeu îşi cere scuze pentru părinţii pe care ţi i-a dat“. În aceeaşi manieră directă, scriitorul american spunea: „Ne plac oamenii care ne spun ceea ce gândesc, cu condiţia ca ei să gândească la fel ca noi“. Vă daţi seama unde se poate ajunge cu dedublarea!

Totuşi, este clar că, oricât de bun ar fi prietenul, tot membrii familiei, în cele mai multe cazuri, sunt cei care rămân apropiaţi, cu adevărat, toată viaţă. Cu toate acestea, familia este cea pe care o evităm, din diverse motive, de cele mai multe ori legate de „conflictul dintre generaţii“ sau de „diferenţa de opinii“ legată de studii, însurătoare/măritiş, aspiraţii religioase sau alegerea serviciului şi a locului de trai.

Înţelepciunea populară spune că „tăcerea e de aur“, sesizându-se, cu siguranţă din experienţa de multe veacuri, că mai bine e să nu spui nimic decât să superi pe cineva, fie cu adevărul, fie cu vreo cugetare greşită. Despre imposibilitatea creării a ceva autentic fără sinceritate vorbea şi marele compozitor Giuseppe Verdi, atunci când a spus: „În muzică, la fel ca în dragoste, cel mai important este să fii sincer“.

Toate ar fi de înţeles dacă am exclude faptul că trăim printre creştini. Numai că, cel puţin teoretic, într-o comunitate creştină, cel puţin teoretic ar trebui ca „ceea ce este da să fie da şi ce este nu, nu“.

Cum o comunitate de creştini, care se împărtăşesc din acelaşi potir, pot să fie distanţi şi nesinceri? Toată lumea minte frumos şi de aceea nu putem găsi, decât cu mare greu, comunităţi autentic creştine.

Fiecare are păcatele sale, fiecare are problemele sale şi fiecare se ruşinează, într-o măsură mai mare sau mai mică, de lucrurile cu care nu se poate mândri. Dar ce-ar fi dacă oamenii ar trăi, pur şi simplu, împreună, fără să se mintă? Este extrem de greu să trăieşti alături de cineva care nu este exact ca tine. Te poate deranja chiar şi felul în care respiră cineva care-ţi displace. Pur şi simplu.

Convieţuirea este una şi viaţa parohială este altceva. Dar dacă acestea două ar tinde să semene, în sens că s-ar rezolva problema de comunicare în ambele, cred că ne-am apropia de „o singură turmă“, căci şi Păstorul este unul, pentru toţi.

Nu militez în nici un caz pentru eliminarea diferenţelor specifice fiecărui tip de personalitate, cu dezvoltarea şi evoluţia psihică particulară. Dar acceptarea celuilalt, cu eventualele lui probleme şi acceptarea noastră de către ceilalţi, fiind de acord că şi noi avem probleme, ar putea duce la coeziune. Nu ne gândim de obicei la acest aspect şi credinţa noastră este, de cele mai multe ori, legată doar de relaţia personală cu Dumnezeu, deşi ne aflăm, la biserică, într-o comunitate.

Ce-ar fi, pentru început, să privim atent la cei care sunt în jurul nostru, în biserică şi, eventual, să intrăm în vorbă, pentru o eventuală relaţie, cu cineva?! Şi această relaţie să nu se rezume la e-mail-uri, telefoane, vizite „de protocol“, ci la un „trai comun“, adică la o deschidere maximă, fără ascunzişuri, dedesubturi sau eschivări, indiferent de motive.

Poate că e greu ceea ce propun, dar simt că aşa ar trebui să fie creştinii ca să nu mai aibă probleme de conştiinţă - în caz că au, desigur - cu privire la sinceritatea cu care relaţionează cu ceilalţi.