Dialog contemporan

Triburile Masai din sud-vestul Kenyei îşi consumă viaţa între păstoritul vitelor şi apărarea bunurilor comunităţii. Ca în orice societate tradiţională, reguli stricte şi precise structurează o viaţă, în aparenţă monotonă, dar în esenţă cu nuanţe simbolice foarte adânci. Nimic din revoluţia tehnologică sau din evoluţia telecomunicaţiilor nu face parte din cotidianul unei familii de masai, după cum nici alianţele strategice, crizele economice sau marile conflagraţii mondiale nu provoacă fluctuaţii în tihna locuitorilor acestui sat din Kenya.

Văzând un astfel de „documentar“, vei avea senzaţia explorării trecutului, a întâlnirii cu istoria şi nicidecum nu-ţi va sugera o imagine a prezentului. Uităm că ei sunt, de fapt, contemporanii noştri. Le descifrăm viaţa cu ajutorul televizorului, dar ei nu au nici măcar conceptul de „televiziune“. O banalitate din societatea postmodernă nici nu poate fi imaginată în societatea lor. Ne putem întreba de ce pe noi ne animă nevoia de a-i cunoaşte, pe când ei manifestă doar o candidă indiferenţă. Aceeaşi interogaţie o exprima, în secolul al V-lea î.Hr., „părintele istoriei“, Herodot: „În fiecare an, cu mari cheltuieli şi riscându-ne viaţa, noi ne trimitem corăbiile spre Africa, pentru a obţine răspunsuri la întrebările «Cine sunteţi voi? Care vă sunt legile? Care este limba voastră?». Voi însă nu vă trimiteţi niciodată corăbiile să ne puneţi întrebări“.

Diverse întâlniri au avut ca obiectiv construirea unor căi de comunicare cu aceste familii tradiţionale. Concluzia a fost că modernitatea capitulează în aceste dialoguri. Nu poate eleva fără a cuceri, nu poate transforma fără a distruge. Modernitatea administrată în doze foarte mari, fără a intra în dialog cu matricea tradiţională a societăţii, nu poate avea un efect cumulativ benefic. Aceeaşi modernitate a transformat tranziţia firească a lumii din devenire în criză perpetuă. Acest fapt face ca trecutul să ne „scape printre degete“..., istoria să fie izolată, iar încercarea de suprimare a spiritualului a făcut ca în lumea occidentală criza religiei să dea naştere unei religii a crizei. S-a spus că politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul planetei, dar nu şi timpul ei. Putem străbate în câteva ore distanţe geografice apreciabile, dar decalajele de mentalitate şi de aşteptări rămân la câteva secole distanţă. Dacă am învins spaţiul, recunoaştem că suntem neputincioşi în faţa timpului.

Creştinismul, singur, are resursele unei astfel de comunicări. Dincolo de materialism, individualism şi progresism, drumul urmat de creştinism nu a nesocotit sensibilităţile spirituale ale omului. Depărtarea europeanului de sacralitate şi îmbrăţişarea secularismului nu a ignorat doar dialogul pe verticală, ci a distrus şi dialogul dintre persoane. Occidentalul, mai ales atunci când e interesat de civilizaţii arhaice, priveşte către ele cu detaşată curiozitate, din balconul superiorităţii, iar dorinţa sinceră de cunoaştere se transformă în dorinţă de descoperire şi „intrare în posesie“. Spre deosebire de explorator, misionarul creştin nu a chestionat doar, nu s-a mărginit la întrebările puse, ci a pornit în misiunea sa după ce a ascultat. În scaunul de Spovedanie, duhovnicul, mai înainte de a vorbi, ascultă. Poate această putere de a fi sensibil faţă de ceea ce are de exprimat cel „de lângă“ lipseşte modernităţii cuceritoare, care, asemenea grecilor antici, trimite corăbii nu pentru a asculta, ci pentru a chestiona într-un mod mai degrabă pragmatic. Apostolul Pavel, intrat în Areopagul Atenei, nu-şi începe discursul prin a-i critica pe atenieni, ci le vorbeşte despre credincioşia lor, despre un templu pe care l-au închinat „Dumnezeului Celui necunoscut“ şi chiar citează pe unul dintre poeţii greci.

Cu alte cuvinte, izbutim un dialog constructiv cu cei de lângă noi doar atunci când îi şi ascultăm. Ascultarea evită curiozitatea pasivă, aduce în atenţie ceea ce poate oferi interlocutorul, nu forţează discursul. Degajat de constrângeri, omul ascultat se deschide. Astfel, dialogul se îmbracă într-o atotcuprinzătoare senzaţie de firesc. O stare de confort spiritual. Occidentalul poate dobândi de la creştinism ştiinţa şi puterea de a înfiripa un dialog purtat cu preţuire, şi nu doar instrumental.