În analele conflictelor umane, întâlnim un contrast frapant între războaiele tradiționale medievale și postmedievale ale statelor europene, caracterizate, în mare parte, printr-un număr limitat de
21 Apr, 2024
Dialog mut
Remarcăm interesul mass-media din România pentru viaţa Bisericii. Nu. Staţi liniştiţi. Nu este vorba de vreo convertire neaşteptată şi cu totul minunată a celor care acţionau tastele propriilor calculatoare ca să creeze cuvinte de genul "scandal", "şoc", "îngrozitor", "incredibil". Nu asistăm la vreo mişcare de masă în interiorul breslei jurnalistice de genul apropierii sincere spre dialog cu jurnaliştii din presa bisericească (i-ar scuti de multe eforturi inutile şi demersul cred că ar fi bine-venit pentru toţi), chiar dacă recursul acestora la Biserică este constant. La Biserică înţeleasă ca subiect de unde se poate "face" o ştire în ton cu moda zilei, adică vreun pelerinaj cu scandal, vreun hram cu bătaie pe sarmale, vreo procesiune cu preoţi care vorbesc la telefonul mobil sau vreun incident într-o şcoală teologică. Iarăşi, nu se poate afirma că presa autohtonă care abordează teme legate de viaţa Bisericii, în general, şi a Bisericii Ortodoxe în special are o raportare conştientă şi motivată la această instituţie cu valoare de subiect al şedinţei de redacţie. Ai fi tentat să crezi că cei care prezintă îmbulzeala sunt împotriva Bisericii, iar cei care popularizează cazuri de cruci apărute în cartofi sau copaci o susţin. Nimic mai fals. Şi într-un caz, şi în celălalt nu contează, de fapt, nici Biserica, nici personajele ştirii şi nici declaraţiile lor. Ceea ce contează cu adevărat este senzaţionalul, indiferent de rănile sufleteşti pe care o exploatare de acest tip le poate lăsa în urmă. Nu există, din păcate, o funcţie a computerelor care să schimbe comportamentul sau motivaţia jurnalistică, aşa cum se poate schimba configuraţia tastaturii în momentul în care cineva doreşte să scrie în altă limbă. Din tastatură nu se poate schimba caracterul, ci se poate dobândi numai un costum de camuflaj.
Există însă şi o parte a lucrurilor care poate şi trebuie să fie nuanţată. Poate că, adesea, jurnaliştii presei laice resimt frustrarea de a fi ţinuţi în permanenţă dincolo de garduri şi cordoane de protecţie, poate că uneori sunt determinaţi la atitudini ostile chiar de modul în care noi, cei din Biserică, alegem să ne raportăm la ei ca la nişte personaje din filmele cu gangsteri, plătiţi în secret să discrediteze. Poate că ignoranţa care musteşte de cele mai multe ori în articolele acestora, de la formulele de adresare pentru clerici (ar putea fi alcătuit un top al celor mai hilare dintre acestea), care mai denotă şi lipsă de respect la adresa subiectului, şi până la diferitele teme teologice pe care unii le abordează cu uşurinţă ca şi cum ar vorbi despre filmul văzut aseară, ar proveni şi dintr-o încetăţenire falsă în breasla jurnaliştilor, conform căreia Biserica este inertă şi opacă. Culmea, în condiţiile în care Biserica are propriul ei trust de presă. Poate unii, mai cu experienţă, vor acuza puerilitatea acestor rânduri şi vor enumera o serie întreagă de cazuri în care Biserica a oferit dialogul şi a întins mâna, iar acestea au fost refuzate grosolan. Dar nu este Biserica, prin excelenţă, locul începutului permanent? Al reîncercării neîncetate cu nădejdea schimbării?
