Dilemele învăţământului românesc

În România se discută de douăzeci de ani, recurent şi febril, despre reforma în educaţie. E legitimă această preocupare, dacă ne gândim la faptul că perpetuarea unui neam nu ţine numai de gena sa reproductivă, ci şi de existenţa unei anumite înţelegeri a semnificaţiilor mai profunde ale existenţei, de tipul: ce te diferenţiază pe tine, ca popor, de celelalte neamuri? Cum transmiţi mai departe civilizaţia ta? Cum prezervi moştenirea culturală etc? E bine că se întâmplă lucrul acesta. Singura problemă este că uităm să mai trecem şi la fapte. Ezităm să ne asumăm o cale. Fiecare ministru ajuns în fotoliul de şef al învăţământului românesc a pretins să lase în urmă ceva, un semn al trecerii lui prin demnitatea respectivă. Din nefericire, însă, ceea ce vedem că ne-au lăsat ca zestre sunt doar o colecţie bogată de modificări legislative care au avut darul să deruteze şi să prelungească sentimentul de provizorat, de bâjbâială, cu preţul ratării unor generaţii.

De opt sute de ani, una dintre cele mai celebre universităţi ale lumii, Oxford, se ghidează după aceleaşi reguli. Or, asta creează o stare de stabilitate şi, implicit, un context favorabil performanţei. Nu poţi să speri la un învăţământ de calitate schimbând regulile jocului cu o frecvenţă halucinantă. La noi, în fiecare an se încearcă ceva nou. Introducem un tip de evaluare, renunţăm la altul, intrăm la facultate pe bază de dosar, renunţăm la examene, introducem teste naţionale, scoatem testele naţionale şi introducem evaluarea continuă etc. Se pare că cei în drept să decidă soarta învăţământului românesc nu prea reuşesc să adopte regulile cele mai potrivite pentru aşezarea educaţiei româneşti pe câteva principii recunoscute şi verificate şi de către alţii. Ezităm şi asupra modelului pe care vrem să îl urmăm. Ba să fie francez, că tot ne înrudim, după limbă, cu ei, ba să fie anglo-saxon, că e mai actual. Sunt bune amândouă, ambele sunt mature, numai să ne decidem odată. Riscul indeciziei este că această derută poate crea un clivaj între canonul generaţiilor trecute şi exigenţele generaţiei actuale. Dacă astăzi avem o generaţie rebelă, este pentru faptul că generaţia anterioară se pare că nu a prea manifestat consecvenţă faţă de propriile valori, or, ceea ce nici tu nu crezi nu poate fi impus altora, fiindcă nu eşti credibil. Ceea ce tu nu îţi asumi nu poate fi obiectul asumării altcuiva. Ca să ai vârfuri în orice domeniu, e nevoie de timp. Dacă în domeniile tehnice mai poţi împrumuta de pe la alţii, fiindcă nu poţi descoperi roata de două ori, în domeniul umanist aceasta e mai complicat. Aici, timpul, aşezarea, studiul pe îndelete, reflecţia personală sunt fundamentale. O creaţie artistică nu poate fi identică cu o alta. Un roman de valoare poate folosi aceleaşi tehnici de construcţie, însă totdeauna va ieşi altceva, unic, distinct, ce îi dă valoare. Cultura nu se realizează în serie, industrial. Ăsta e motivul pentru care cred că o şcoală care nu îşi găseşte aşezarea, echilibrul, o face cu preţul ratării unor generaţii. De acest fapt se fac vinovaţi cei care decid destinul învăţământului, chiar şi pentru o perioadă de un mandat. Sunt lucruri care pot fi înţelese pe dinafară, în manifestarea lor, cum e un fenomen fizic, chimic, biologic, matematic-cantitativ, însă sunt lucruri pe care nu le poţi înţelege adecvat decât pe dinlăuntru, în dinamica lor internă, care nu este măsurabilă matematic, ci ţine de asumare. În fapt, această criză este una a reperelor, a modelelor vii.

Paradoxal, pentru a avea substanţă în ceea ce transmitem generaţiilor viitoare, e necesară o anumită continuitate cu experienţele trecute. E necesară o transmitere nu doar de informaţii, ci şi de atitudini, de un anumit fel de a privi şi de a înţelege lucrurile. Acest mod de a privi nu ţine de o anumită metodă, ci de un anumit simţ. De aceea, şcoala pare să piardă teren în faţa internetului, mult mai rapid şi multifuncţional, mult mai bine adaptat nevoii de informare rapidă, alternativă. Google a devenit versiunea modernă a marii biblioteci din Alexandria, adaptându-se mult mai bine nevoii de documentare instantanee a oamenilor de azi. Cu toate acestea, nu internetul este cel care te pune pe o traiectorie, nu el îţi dezvoltă simţul critic, interogaţia, analiza, sinteza, interpretarea, comprehensiunea, ci şcoala, fiindcă ea îţi permite dialogul creativ şi polemica constructivă. În faţa fascinaţiei multimedia e greu să înţelegi că adevărata cultură nu se rezumă la articole de tip dicţionar, în care norma este dată de fragmentar, în detrimentul privirii de ansamblu. Însă, şi această clarificare a planurilor revine tot şcolii, care trebuie să rămână spaţiul privilegiat al formării profesionale şi vocaţionale, dincolo de subţirimea „politicilor educaţionale”.