Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Dimensiunea euharistică a lumii
„Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate.“ Lumea apare ca o biserică: universul sensibil, îngerii alcătuiesc corul, iar spiritul omului aflat în rugăciune închipuie sfânta sfintelor. Sfântul Siluan de la Athos (care a murit în 1938) repeta fără încetare: „Pentru omul care se roagă în inima sa, lumea întreagă este o biserică!“ Deoarece, mai ales în viziunea paulinică, Biserica, Trup al lui Hristos, nu este altceva decât creaţia în efortul ei de a se unifica şi de a se hristifica, adică Biserica înţeleasă ca taină euharistică ce ne propune gnoza unui univers creat pentru a deveni Euharistie. „În tot lucrul să săvârşiţi o euharistie.“ Acest îndemn aduce implicita transformare hristică a întregii fiinţe umane şi a tuturor fiinţelor prin intermediul Sfintei Jertfe.
Liturghia euharistică devine în felul acesta acceptarea pozitivă a lumii, acceptarea împlinită la nivel de acţiune: fiecare credincios care merge să participe la Liturghie poartă în el lumea. El nu-şi poartă numai carnea sa de om, fiinţa sa concretă, cu slăbiciunile şi patimile ei. El poartă în sine legătura sa cu lumea naturală, cu creaţia. Lumea care pătrunde în spaţiul liturgic este desigur lumea căzută, însă ea nu intră în acest spaţiu pentru a rămâne ca atare. Prin Sfânta Liturghie se vindecă de mortalitatea ei şi se aduce ca dar de mulţumire înaintea lui Dumnezeu. În acest spaţiu, omul poate trăi în mod concret numai pe parcursul săvârşirii slujbei euharistice, deoarece numai în acest cadru îi este dat să descifreze întreaga existenţă şi să vadă totul întru „Lumina Vieţii“, care este Însuşi Hristos.
Şchiopii, orbii, ciungii, cu toţii sunt invitaţi la această masă. Cei sănătoşi, de asemenea, laolaltă cu tinerii şi cu bătrânii, cu pruncii, cu mamele şi taţii, cu toţii au datoria să cinstească pe Dumnezeu într-o stare euharistică. Liturghia noastră este aşadar săvârşită ca aceia flămânzi să se sature, cei însetaţi să-şi potolească setea, ca aceia care plâng sau cei care suferă să fie mângâiaţi. (Pr. Iulian Măicănescu)