Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
24 Noi, 2024
Din Babilon la Cincizecime: Ortodoxia în America
Pentru un vizitator de duminică, la Biserica ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Euless, un orăşel aproape de cunoscutul Dallas, slujba dimineţii începe liniştit, cu Utrenia în engleză pe glasuri bizantine, urmată de Sfânta Liturghie, după tipic. Ce este însă poate şocant pentru cineva care ne vizitează pentru prima oară este momentul Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru, care, după obiceiul locului, este intonată în şase limbi diferite. Este un moment care ne aminteşte în fiecare duminică de amestecarea limbilor Babilonului, dar şi de pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor care au primit darul grăirii în limbi spre propovăduirea Evangheliei. Aceste două aspecte, al amestecării limbilor şi al predicării Evangheliei către neamuri, caracterizează pe scurt Ortodoxia în America.
America a primit Ortodoxia pe filieră rusă, pe vremea când Alaska era încă un teritoriu rusesc. Prin strădaniile sfinţilor misionari, precum Sfântul Tihon al Moscovei (1865–1925) sau Sfântul Preot Martir Juvenalie al Alaskăi (1761-1796), a fost adusă la Ortodoxie o mare parte a populaţiei de băştinaşi aleuţi care au primit credinţa şi au păstrat-o cu preţul vieţii. Este cunoscut martiriul Sfântului Petru Aleutul care, refuzând părăsirea credinţei ortodoxe, a primit prin cazne coroana muceniciei în California, în anul 1815.
După încheierea perioadei proto-misionare, situaţia Ortodoxiei în America se schimbă însă radical. Odată cu afluxul emigranţilor din Balcani, din Europa Centrală şi Răsăriteană, precum şi din Orientul Apropiat şi Mijlociu, balanţa majorităţii ortodocşilor din America se înclină către aceştia. Nou-veniţii, în căutarea unei vieţi mai bune în „lumea nouă“, au adus cu ei şi credinţa ortodoxă, păstrată iniţial în comunităţi etnice închise. Unele grupuri mai numeroase, precum grecii, au format chiar „oraşe-în-oraşe“ în zonele mai dens populate, cum ar fi Chicago, New York sau Detroit, unde supravieţuiesc încă aşa-numitele „Greek towns“. Această izolare, datorată în parte persecuţiilor etnice ale societăţii vremii, dar şi inabilităţii imigranţilor de a vorbi limba engleză, a caracterizat toate grupurile de emigranţi ortodocşi.
Primele generaţii de preoţi ortodocşi în America au provenit în exclusivitate din ţările de baştină, servind în aceste comunităţi disparate. Gruparea pe jurisdicţii ortodoxe naţionale a venit mai târziu, odată cu îmbunătăţirea comunicaţiilor şi a mijloacelor de transport. Acest lucru nu s-a făcut fără dificultăţi din cauza împrăştierii unei populaţii reduse pe un teritoriu imens. Personalităţi importante, ca Sfântul Episcop Rafael din Brooklin, Episcopul Policarp Moruşcă, Patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului şi alţii, au adus contribuţii deosebite la unificarea comunităţilor etnice sub oblăduirea patriarhiilor-mamă. Majoritatea patriarhiilor autocefale naţionale au astăzi episcopii autonome care le reprezintă în America, aservind nevoile spirituale ale comunităţilor respective.
Acesta este stadiul „babilonic“ al Ortodoxiei în America, slujind aceeaşi Liturghie în limbi diferite, unită în credinţă, dar despărţită etnic. Deşi justificată istoric, această separare administrativă a dus la unele probleme de ordin canonic, precum existenţa mai multor jurisdicţii episcopale asupra aceluiaşi teritoriu, divergenţe în modul de primire a convertiţilor, unele diferenţe liturgice, probleme care persistă şi astăzi.
Astfel, integrarea emigranţilor a fost accelerată, iar generaţiile următoare au început să iasă din şabloanele culturale ale părinţilor. Limbile naţionale au început să fie folosite din ce în ce mai puţin în conversaţiile familiale, engleza devenind normă, pasul următor fiind, natural, introducerea acesteia în cult.
Introducerea limbii engleze în Liturghie a constituit deschiderea cea mai importantă a Ortodoxiei şi marchează începutul perioadei pe care o vom numi „misionară“ sau „cincizecimică“. Este momentul în care Biserica începe să-şi extindă activitatea mântuitoare şi asupra populaţiei americane generale, încetând a sluji doar necesităţi etnice. Ortodoxia începe să fie cunoscută de cultele creştine americane care până atunci i-au ignorat existenţa, fiind numită astăzi „cel mai bine păstrat secret al creştinismului american“. Se deschid seminarii teologice ortodoxe în America, iar noii preoţi formaţi aici vor perpetua direcţia de integrare a Ortodoxiei în caracterul naţional american.
În momentul de faţă, Ortodoxia continuă să fie o voce destul de firavă în contextul majorităţii marilor denominaţii protestante şi al romano-catolicismului. Odată cu noua sa deschidere însă, se observă o creştere accelerată a Ortodoxiei, datorată în mare parte influxului de convertiţi proveniţi din denominaţiile majoritare, care, nemulţumiţi de diluarea mesajului evanghelic şi secularizarea accentuată a contextului creştin american, vin să se împărtăşească din Sfânta Tradiţie şi consistenţa practicii liturgice ortodoxe.
Pasul următor în mod evident trebuie să fie unificarea episcopiilor etnice într-o biserică naţională americană care să deservească nevoile specifice ale locuitorilor acestor meleaguri. Odată cu recenta formare a Adunărilor Episcopilor Ortodocşi Canonici locali, nădăjduim că sub oblăduirea Duhului Sfânt diferenţele se vor aplana, iar America va beneficia de o Ortodoxie puternică, cu voce unică.
.jpg)
