Dinamica mântuirii lui Zaheu

Zaheu este unul dintre cele mai cunoscute personaje din Sfânta Scriptură, datorită fragmentului scripturistic ce se citeşte nu numai în Duminica a XXXII-a după Rusalii, dar şi la fiecare Sfântă Taină a Maslului. Sunt multe lucruri care ne uimesc pe parcursul a doar zece versete: spiritul de observaţie al Mântuitorului, curiozitatea lui Zaheu, tabloul amuzant al scundului care este nevoit să se urce într-un dud ca să-l vadă pe Iisus, auto-invitaţia pe care şi-o face Domnul în casa vameşului şi, peste toate, convertirea gazdei.

Dacă vom citi cu atenţie pericopa acestei zile (Luca XIX, 1-10), concentrându-ne doar pe cuvintele ce îl descriu pe Zaheu sau poziţia lui, vom constata o dinamică extraordinară a schimbării sufletului său. Evanghelistul Luca, inspirat de harul Duhului Sfânt, prezintă intensitatea transformărilor din sufletul mai-marelui vameşilor prin înfăţişarea discretă, aparent neînsemnată, a poziţiei lui Zaheu.

El era şeful colectorilor de taxe din Ierihon şi era bogat (v. 2). Adică avea o poziţie înaltă, sau măcar importantă. Contrastul se creează imediat prin evidenţierea staturii sale: era mic de înălţime şi, din această cauză, nu poate să îl zărească pe Iisus prin mulţime. Dar urmează un urcuş, deoarece neputinţa îl obligă să se suie într-un dud ca să poată remarca pe Cel de care auzise atât de multe lucruri, mare tămăduitor, Învăţător ce făcea faţă atacurilor fariseilor şi saducheilor şi, în acelaşi timp, profesând o morală nouă: iubirea duşmanilor. Ei bine, ascuns printre frunze, curiosul este văzut, surprins, "ghicit" de Mântuitorul, Care, pe nepusă masă, nu doar că îl strigă pe nume, dar chiar îi spune că vrea să mănânce în casa lui. Nu o luăm ca o impoliteţe, ci precum un răspuns la semnalul pe care Zaheu îl dă. Nu o curiozitate oarecare, exterioară l-a îndemnat să se urce în dud, ci dorinţa de a-L descoperi pe Dumnezeu. Venise momentul schimbării sale şi banala suire în pom trebuie înţeleasă ca un efort smerit de a întâmpina pe Domnul, nu cu trupul, ci cu inima.

Învăţătorul lumii îi spune să coboare, într-un al patrulea episod al dinamicii de care vorbim. Bucuria şi entuziasmul ce domină sufletul lui Zaheu sunt justificate de concepţia generală a celor ce au privit scena, potrivit căreia Hristos nu trebuia să meargă în casa unui om viclean, păcătos, vândut romanilor. Iisus merge şi, precum un Dascăl desăvârşit şi un Duhovnic mai presus de cele pământeşti, primeşte spovedania lui Zaheu şi canonul pe care acesta şi-l asumă. "Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit" (v. 8). Este finalul miniserialului ce îl are pe Zaheu ca erou. A coborât din dud cu trupul, a coborât acum şi cu inima, smerindu-se în faţa Mântuitorului, iar la sfârşit, iată!, este înălţat, confirmându-i-se mântuirea: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam" (v. 9).

Minunat exemplu de intervenţie divină! Cât de frumos şi delicat a schimbat Domnul viaţa lui Zaheu! A fost încă o dovadă a faptului că nimeni nu trebuie să-şi piardă nădejdea în mântuire, chiar dacă opinia generală ar fi sumbră în acest sens. "Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe" (Psalmi CXXXVIII, 2), spunea regele David. Aşa se întâmplă, în general. Doar Dumnezeu ştie gândurile noastre, pocăinţa sau înfumurarea noastră. Şi tot el, după cel mai mic semn de la noi, sălăşluieşte în inima noastră.