Direcţia greşită

Cel puţin în această perioadă mulţi oameni au senzaţia din ce în ce mai clară că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie greşită. Nu mă refer doar la români, situaţia este aceeaşi în aproape toate ţările aparţinând aşa-numitei lumi civilizate. Motivele pe care le invocă oamenii însă sunt diferite de la caz la caz şi de la ţară la ţară. Pentru unii, direcţia greşită are de-a face cu globalizarea, modificările climatice, drepturile omului, pentru alţii, e vorba de economie, locuri de muncă, educaţie, acces la tehnologie. Cu excepţia celor care trăiesc în zone ale lumii în care supravieţuirea este o problemă majoră, restul populaţiei pământului, cam a şasea parte, este nemulţumită. Celelalte cinci şesimi nu sunt neapărat fericite, unii chiar sunt, vezi Africa sau America de Sud, dar nu îşi pun problema pentru că nu au timp sau motiv să o facă. Unii dintre cele cinci şesimi speră să ajungă în situaţia celor din prima şesime, adică să poată să îşi permită să fie nemulţumiţi, considerând că nemulţumirea este un privilegiu al bogăţiei şi confortului. Până atunci însă au un ideal la care să se raporteze şi care le dă un sens, şi ca atare o oarecare mulţumire, ştiu pentru ce luptă, lucruri uşor cuantificabile, o viaţă mai bună, sănătate, apă curentă, mai puţină violenţă.

Prima şesime nu mai ştie pentru ce luptă, unii ar dori să obţină şi mai multe privilegii, alţii ar dori să nu piardă ceea ce au. Şi pentru unii, şi pentru alţii însă nu mai există un ideal anume pe care ar dori să îl atingă. În ambele cazuri este vorba de un anumit cuantum al prosperităţii. Deşi prosperitatea în sine poate fi un ideal, un anume nivel al ei cu greu poate să aspire la acest statut. De aceea şi impresia de falsitate a dezbaterilor moderne cu privire la încotro merge societatea. Pentru că într-o societate a prosperităţii mizele sunt de fiecare dată cantitative, ele nu sunt niciodată privite ca altceva decât rezultatul unei negocieri în care nici una dintre părţi nu are neapărat dreptate. Ca urmare, nici nu poţi lua cu toată inima partea cuiva. Cine are dreptate, sindicatele care vor mai puţină muncă şi mai mulţi bani, sau patronatele care vor mai multă muncă şi mai puţini bani? Răspunsul la această întrebare a ajuns să depindă exclusiv de grupul în care te afli.

Senzaţia aceasta că toate disputele au aerul unei confruntări între grupuri mafiote cu interese particulare care de fapt nu privesc pe nimeni altcineva decât pe ele însele stă de fapt la baza crizei de încredere în societatea noastră modernă. Unde este dreptatea, unde este adevărul, ce este bine, ce este rău, dacă totul se reduce de fapt la cine are mai mult sau mai puţin petrol, aur, resurse minerale, exporturi, vacanţe plătite, impozite şi taxe. Puterea şi opoziţia, muncitorii şi patronii, bogaţii şi săracii, occidentalii şi lumea a treia, ba chiar islamul şi creştinismul au ajuns să îşi dispute numere, cantităţi, şi nu principii. Am reuşit să evităm disputele de principii transferând totul în chestiuni cantitative, ca la piaţă, unde se negociază preţuri, nu adevăruri.

Dar oamenii ştiu că există adevăr, dreptate, bine, rău şi că ele nu se negociază, pentru că dacă s-ar negocia atunci nu ar mai fi adevăr, dreptate sau bine. Ar fi totul o convenţie în slujba unei existenţe călduţe în care singura problemă reală ar fi dacă ar trebui să mărim impozitele sau să tăiem pensiile. Oamenii ştiu însă că se poate trăi fără pensii şi fără impozite, dar nu se poate trăi fără adevăr, dreptate şi bine. De aici faptul că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Şi ştim că e greşită pentru că în această direcţie nu mai contează unde mergem. Pentru că atât timp cât ne îndepărtăm de adevăr, dreptate şi bine, chiar că nu mai are nici un sens unde vom ajunge.