Discernământ de pelerin

Pe la etatea de 5 ani am mers pentru prima dată într-un pelerinaj. Asta se întâmpla în perioada când chingile opresiunii comuniste se strângeau tot mai tare, dar, cu toate acestea, rămâneau insuficient de cuprinzătoare pentru a elimina toate formele de afirmare a credinţei.

Primul meu pelerinaj l-am făcut cu bunicii şi alţi vecini de-ai lor, cu căruţa, la hramul uneia dintre mănăstirile nemţene. Cei câţiva zeci de kilometri i-am străbătut în mai bine de jumătate de zi, pe ici pe colo, pe drumuri forestiere, ocolite, pentru că nu aveai voie să umbli, aşa, după bunul plac, prin locurile „publice“, mai ales că autorităţile cam intuiau fenomenul.

Tradiţia pelerinajului la mănăstiri era una foarte înrădăcinată în satul meu, bunicii amintindu-şi că şi ei, când erau copii, mergeau cu părinţii şi bunicii lor la hramurile mănăstirilor de prin preajmă. Era lege ca, în fiecare an, măcar o persoană din familie să ajungă la hramul unei mănăstiri, să ducă pomelnic pe un an, ceva din roadele casei, să se spovedească şi să ceară sfat de la un părinte îmbunătăţit şi, de asemenea, foarte important, să participe la slujba de priveghere din timpul nopţii.

Ce a însemnat pentru mine primul pelerinaj? Un prilej extraordinar de a cunoaşte locuri şi oameni noi, de a auzi lucruri nu prea des rostite, de a înţelege (desigur, cât se putea la vârsta aceea) că există ceva ce se numeşte sfinţenie şi că aceasta trebuie căutată şi cu sufletul, dar şi cu trupul, cu pasul. Atât de mult m-a marcat acel prim contact cu mănăstirea, încât unele amintiri mi-au rămas de parcă le-aş fi trăit mai ieri. De pildă, îmi amintesc de chilia aceea sărăcăcioasă şi plină la refuz de pelerini, în care am furat câteva ceasuri de somn înainte de priveghere; îmi amintesc de mirosul de tămâie din biserică şi cântările pe care le auzeam printre moţăieli, dar şi de fagurele de miere oferit de călugări pe o frunză mare de fasole, la masa de a doua zi, ca desert.

Tot atunci am auzit de la o bătrânică, pentru prima dată, de rugăciunea Doamne Iisuse…care, spunea ea, dacă o rosteşti de 40 de ori în fiecare seară, Dumnezeu îţi iartă păcatele făcute în acea zi.

Îmi mai amintesc că, înainte de plecare, bunica a cerut fiecăruia din familie câte o haină sau un lucru mărunt, dar purtat de respectivul, pentru a le atinge de sfintele icoane şi a-l ruga pe vreun părinte să le stropească cu agheazmă, pentru ajutor de la Dumnezeu.

Săptămâna trecută s-a dezbătut foarte mult, în toată media românească, pe marginea pelerinajului de la Iaşi. Cei mai mulţi au lăudat osteneala şi răbdarea pelerinilor, dar au fost şi unii (ce-i drept, mai puţini şi mai calmi decât în alţi ani) care au acuzat la pelerini tendinţe magice ori superstiţioase.

Acest fapt mi-a readus în minte primul meu contact cu lumea oarecum tainică a pelerinilor. Dacă priveşti ca un spectator distant şi neimplicat cum pelerinii, care, după ce au aşteptat zeci de ore în frig şi oboseală, ating instinctiv şi pios tot felul de lucruri de racla unui sfânt, îţi poţi permite să-i suspectezi de superstiţie şi de înclinaţii magice. Dar dacă, măcar o dată în viaţa ta ai fost pelerin, vezi cu totul altfel lucrurile.

Să nu-şi facă cineva iluzii că, de exemplu, hainele atinse de racla Sfintei Cuvioase vor fi venerate acasă! Nici pe departe. Gestul e, mai degrabă, o încercare de a-i aduce pe cei dragi, cu dorinţele şi greutăţile lor, mai aproape de Dumnezeu sau expresia unei dorinţe de a duce acasă cât mai multă sfinţenie.

Credinţa e un lucru care se învaţă şi se şlefuieşte pe parcursul întregii vieţi. Dacă înţelegem aşa lucrurile, nu mai vedem nici o contradicţie între credinţa mai raţionalizată a unora şi cea încărcată de tot felul de elemente exterioare, a altora. Nu-l poţi gândi cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu ai depus niciodată vreun efort pentru El, la fel cum degeaba baţi sute de metanii, nu ratezi nici un post sau vreun pelerinaj, dacă nu mai întrevezi nimic dincolo de acestea.

Şi mai este ceva. Cei care îi judecă pe pelerini şi îi acuză de superstiţie o fac de parcă cei în cauză ar fi aterizat instantaneu în secolul XXI, de undeva de prin negurile Evului Mediu. Poate că mai persistă ceva prejudecată mai veche, cum că credinţa e apanajul celor slabi, a temperamentelor labile. Personal, nu cred să existe oameni cu mai mult discernământ decât cei care au aşezat credinţa la un loc de cinste în viaţa lor. Pentru că credinţa e un lucru mult mai complex şi mai profund decât cunoaşterea şi perceperea evidenţelor. Şi - trebuie să recunosc - când afirm asta mă gândesc şi la bunica mea cu doar două clase primare care, înainte de examenul din clasa a IX-a mă îndemna întruna să învăţ, chiar dacă, cu aproape un an înainte, îmi ceruse şi un stilou, să-l ducă ea pe la mănăstiri.