Discreţia Învierii

Toate se întâmplă la timpul lor" este observaţia fiecărui om atent la firescul lumii. Zilele trecute am fost întrebat de un jurnalist de televiziune de ce Hristos Domnul nu a amânat Întruparea, Moartea şi Învierea Sa pentru începutul mileniului al III-lea.

Într-o perioadă a comunicării, viaţa Mântuitorului ar fi cunoscut o largă mediatizare, iar Învierea Lui ar fi născut largi spaţii de emisie. Nu merg mai departe cu scenariul, fiecare dintre noi îl putem intui. Dar Dumnezeu nu a ales această perioadă pentru a locui printre oameni. A preferat primul secol al erei noastre. De ce? Lucian Boia scria că suntem suficient de inteligenţi pentru a ne pune toate întrebările, dar nu avem puterea să răspundem la toate.

Încercând un răspuns, nu pot ignora marea abilitate a presei contemporane de a transforma o minune într-o banalitate blamată sau ironizată, precum şi aceea de a converti deşertăciunile în fapte minunate. Învierea Mântuitorului este mai mult decât o ştire sau o simplă informaţie. Cu toate că realitatea Învierii schimbă profund lumea, nu mai avem sensibilitatea de a o percepe. Aş îndrăzni să spun că simţurile sufletului sunt mult mai atrofiate la noi decât la contemporanii Mântuitorului. În vremea aceea era apreciată normalitatea şi admirată minunea. Astăzi nici măcar nu o sesizăm. Luptăm împotriva comercializării sărbătorii prin cuvinte ferme, dar toate atitudinile noastre vădesc de fapt căutări materiale. Vorbim frumos despre spiritualitate, dar trăim profund secularizarea. Experiem ceea ce criticăm.

Biserica a rânduit ca fiecare mare sărbătoare să se încheie cu odovania ei, la câteva zile după celebrare. Ritmul liturgic ne învaţă astfel că există o vreme a concluziilor. O oprire în timp pentru a evalua ceea ce ne-a transmis şi ceea ce a schimbat în noi sărbătoarea. Preocupările noastre nu mai consemnează şi astfel de momente.

De multe ori lăsăm presa să gândească în locul nostru, să ne ofere calendarul unei zile. Considerăm important doar ceea ce este mediatizat. Unei astfel de lumi şi unei astfel de gândiri, Învierea Mântuitorului Hristos nu are ce să-i transmită. Nici un reflector, nici un fotograf, artist al instantaneelor lumii, nici un jurnalist talentat nu vor putea surprinde profunzimile Învierii. Fără a se raporta la Hristos Domnul, fără a lucra în prezenţa Lui, presa nu poate fi martor al minunii învingerii morţii şi a iadului. Hristos se arată Apostolilor în ziua Învierii Sale. Toma nu se afla acolo. Până la următoarea arătare a Domnului către Apostoli, sunt convins că ucenicii care l-au văzut pe Hristos înviat au încercat să îl convingă pe Toma de adevăr. Nu au reuşit.

Încercând, totuşi, un răspuns la întrebarea pe care am aşezat-o în primele rânduri ale acestui text, m-am gândit la discreţia Mântuitorului exprimată în acel început de mileniu. O discreţie ce caracterizează şi astăzi sărbătoarea Învierii. O discreţie ca un răspuns.

Învierea Mântuitorului spune astăzi tot ceea ce a spus şi acum două milenii. Hristos este Acelaşi şi nici dorinţa Lui de a schimba felul nostru de a privi lumea nu a fost abandonată. Înaintea ochilor avem o lume la care ne raportăm, pe care încercăm să o înţelegem, pe care dorim să o cuprindem într-un fel sau altul. O lume pe care presa o iubeşte, căci e mediul în care tot ceea ce se iveşte şi tot ceea ce moare devine raţiune de comunicare. Însă toată această lume ni se deschide nouă prin lumină, lumina bunătăţii lui Dumnezeu. Şi precum, discret, în fiecare dimineaţă lumina Sa recreează lumea pentru ochii noştri, tot aşa Învierea Lui, cu discreţie, întocmeşte din nou cele ale sufletului nostru.