Discuţie din cealaltă lume

▲ Susţinătorii evacuării religiosului în debaraua vieţii private fac caz, de fiecare dată, de presupusa „raţionalitate“ a argumentelor aduse, sprijnindu-se de „relevanţa“ ombilicului scurt al vieţii cotidiene ▲

Parabola care urmează circulă pe internet de mai bine de un an, dar mi-am reamintit-o în contextul aprigelor discuţii legate de studiul religiei în liceu:

- Ia, spune-mi, tu crezi în viaţa de după naştere?

- Desigur. După naştere trebuie să urmeze ceva. Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.

- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. De altfel, cum ar putea să arate?

- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură.

- Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical. Însă, ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

- Ba da, ba da; cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva total diferit decât ne-am obişnuit aici.

- Păi, de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.

- Eu nu ştiu exact cum va fi, dacă ne vom naşte, dar cu siguranţă o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.

- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?

- Păi, oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.

- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de „mama“, nu există nici o dovadă că ar putea exista aşa ceva.

- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!

De fiecare dată când se iscă o polemică pe marginea unui subiect religios, se poate remarca imediat încrâncenarea poziţiilor contra şi blocajul pe care îl produce pledoaria ateistă. Ai sentimentul, ascultându-i pe seculariştii militanţi, că sub tirul argumentelor lor, convinşi de orizontalitatea acestei lumi, chiar şi un vultur s-ar transforma într-o găină de curte, uitând că deplasarea se poate face şi pe verticală, că lumea poate fi văzută şi înţeleasă şi de la alte nivele.

Susţinătorii evacuării religiosului în debaraua vieţii private fac caz, de fiecare dată, de presupusa „raţionalitate“ a argumentelor aduse, sprijnindu-se de „relevanţa“ ombilicului scurt al vieţii cotidiene.

În gândirea creştină, omul raţional este cel care reuşeşte să descifreze corect evidenţele şi să nu se lase furat de aparenţele înşelătoare ale lumii. Iar cea mai cumplită iluzie căreia îi poate cădea cineva pradă este că viaţa s-ar limita la hotarele rutinei cotidiene.

Dincolo de polemicile omeneşti, orice persoană cu o înţelegere duhovnicească a lucrurilor va recunoaşte că, fără ţepuşa harului lui Dumnezeu, este imposibil să opreşti pe cineva din marşul împotriva înţelesurilor mai înalte ale existenţei.

Deşi creştinilor nu le este interzis să polemizeze, să (se) explice, totuşi nici o „armă“, din câte a folosit Biserica în istoria ei pentru a se apăra, nu s-a dovedit a fi mai „devastatoare“ ca mărturisirea tăcută şi hotărâtă a credinţei. E adevărat că explicaţiile bune lămuresc neînţelegerile, dar, în materie de credinţă, nu există explicaţie mai bună decât exemplul personal. Iar dacă în zgomotul acestei lumi (pe care unii îl consideră singura melodie posibilă) reuşim să aducem un strop de linişte, să-l facem mai vizibil pe Hristos, prin care „Dumnezeu mângâie lumea din jurul nostru“, tot mai mulţi s-ar convinge că aici suntem doar în cantonament, că „viaţa adevărată ne aşteaptă abia dincolo“.