Doamne, ajută-ne să Te urmăm!

Cum spuneam şi în urmă cu o săptămână, şase sunt duminicile speciale din cursul anului bisericesc care încadrează trei mari praznice împărăteşti: Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Naşterea Domnului (25 decembrie) şi Botezul Domnului (6 ianuarie). Pe toate le-am unit într-o singură categorie, aceea a Sărbătorilor începuturilor, căci fiecare dintre ele reprezintă puncte de plecare pentru câte o lucrare dumnezeiască: naşterea Bisericii în chip nevăzut, începutul mântuirii prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi momentul care marchează debutul propovăduirii Mântuitorului.

Pericopa evanghelică ce ni se înfăţişează în duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci (Marcu VIII, 34-38 şi IX, 1) este foarte scurtă, are numai şase versete. Dar mesajul este suficient de puternic, căci pătrunde adânc în sufletele noastre. Cum aşa? În special prin paradoxul folosit de Domnul Hristos şi relatat de Sfântul Evanghelist Marcu în versetul 35: „ Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“. Cum, Doamne, că nu înţelegem nimic! Ne ceri să ne pierdem sufletele?

Putem scăpa de această dilemă cu un efort destul de mic şi anume dacă citim tot capitolul VIII al celei de-a doua evanghelii sinoptice. După ce ni se istoriseşte minunea săturării a patru mii de oameni cu şapte pâini şi câţiva peştişori şi un scurt dialog cu fariseii care cereau semn din cer, Mântuitorul îi mustră pe apostoli pentru neputinţa lor de a înţelege că Cel de lângă ei nu este doar un învăţător oarecare, nu este unul dintre profeţi, ci este Învăţătorul şi Domnul. „Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte“ (v. 17-18). Până la urmă, Petru mărturiseşte în numele tuturor ucenicilor că Iisus este Hristosul (v. 29) şi mărturia credinţei lor este urmată de profeţiile pe care Domnul le face în legătură cu cele ce aveau să i se întâmple: „Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze“ (v. 31-32). Ceea ce urmează este esenţial. Petru, luându-L de o parte, a început să-L dojenească, pentru că nu dorea ca Învăţătorul lor să se lase prins. „Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor“ (v. 33).

Probabil că majoritatea dintre noi am fost scandalizaţi cândva de faptul că Petru a îndrăznit să Îl contreze pe Iisus. Sau măcar să Îl facă să se răzgândească. De unde atâta tupeu la cel mai în vârstă dintre apostoli? Sau poate impertinenţă? Nu, ar fi cuvinte prea grele. Şi iată de ce.

Noi, majoritatea dintre noi măcar, suntem exact ca Petru. Nu impertinenţi, nu „tupeişti“, ci persoane fără conştiinţa jertfei de sine. Petru nu dorea nimic pentru el. Nu insista pentru vreun bine sau pentru vreo favoare. Pur şi simplu, nu înţelegea că iubirea presupune jertfă. Că Fiul lui Dumnezeu din iubire de oameni a venit în lume şi că aceeaşi dragoste Îl poartă spre Cruce. Petru nu este nicidecum condamnabil, căci deşi stătea de trei ani în imediata proximitate a Domnului, nu primise încă harul Duhului Sfânt.

Problema este cu noi. Cei care am primit la Botez harul şi de care ne putem împărtăşi prin Sfintele Taine: Spovedanie, Împărtăşanie, Maslu şi celelalte. Înţelegem importanţa jertfei? Dacă răspundem pozitiv, înseamnă că suntem dintre cei care iubim. Pe Dumnezeu, Biserica, semenii, familia. Şi dacă iubim, ne aducem aminte destul de uşor că, pentru ţinta dragostei noastre, de multe ori am lăsat de la noi, de multe ori am uitat de noi şi am pus mai întâi pe ceilalţi. Ei bine, acesta este mesajul Evangheliei de astăzi: să-i preţuieşti pe ceilalţi mai mult decât pe tine. Căci a dori să-ţi câştigi sufletul tău, înseamnă să vrei să urci treptele confortului egoist pe spinările aplecate de greutatea paşilor tăi ale celor din jur. Astfel se lămureşte paradoxul enunţat mai sus. Adică, este vorba de felul în care ne raportăm la ceilalţi. Felul în care ne vom implica să câştigăm lumea prin iubirea noastră, nu să o stăpânim din egoism. Modul în care ne vom strădui să ne jertfim, nu să jertfim pe alţii.

Pe lângă jertfă şi iubire, cred că este necesar să mai amintim o virtute, una care le presupune pe acestea două. Răbdarea.

Ea este cheia vieţii veşnice: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre“ (Luca XXI, 19). Cu alte cuvinte, totul se face în timp. Tot ce este valoros, de calitate, vine cu scurgerea vremii. Trecerea clipelor nu este o pierdere atunci când înţelegi că jertfa presupune răbdare, adică timp, dar „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“ (Matei X, 22).

Concret, ce să răbdăm, cui, până când? Dacă cineva îmi greşeşte să îl las să mă nedreptăţească? Da, atât timp cât eşti nevinovat şi nedreptatea nu afectează şi pe alţii, rabdă, căci pentru linişte şi pentru Dumnezeu o faci. Adică să mă creadă fraier? Da, să te creadă, căci noi nu pentru părerea lumii suntem creaţi să ne luptăm, ci pentru verdictul judecăţii lui Dumnezeu. Şi cât să răbdăm? Atât cât vrei să valoreze sufletul tău, căci măsura răbdării este măsura virtuţii. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (v. 36-37).

Toate bune şi frumoase, dar mai este o întrebare: de ce Mântuitorul zice „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (v. 34)? Adică, sunt unii care nu doresc să Îl urmeze? Da, demni de milă, rătăciţi, trişti, părăsiţi, dar, da, sunt. Suntem cumva şi noi printre ei? Fiecare trebuie să răspundă. Ştim însă că suntem slabi, alunecând spre egoism, spre uitarea aproapelui. Ne aducem aminte de cuvintele marelui Apostol Pavel care zicea: „Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine“ (Romani VII, 20). Aşa încât, punând toate la un loc, nu putem decât să strigăm către Dumnezeu: „Doamne, ajută-ne să te urmăm!“.