Doamne, scapă-ne!

În Duminica a noua după Rusalii continuăm să călătorim împreună cu ucenicii Mântuitorului, prin intermediul relatărilor Sfântului Apostol Matei. Astfel, praznicul acesta ne aminteşte de episodul umblării pe mare şi de potolirea furtunii de către Mântuitorul Iisus Hristos, text extras din cel de-al paisprezecelea capitol (versetele 22-34) al Evangheliei mai-sus numitului ucenic.

Pericopa este continuarea unui alt eveniment minunat, relatat în duminica precedentă, şi anume înmulţirea pâinilor şi a peştilor (Matei 14, 14-22). Şi este chiar o continuare necesară, de vreme ce miracolul săturării miilor de oameni în pustiu nu fusese receptat cum se cuvine de ucenicii Săi. Spunem aceasta deoarece Evanghelistul Marcu ne oferă un detaliu în legătură cu acel eveniment, prezentat şi în Evanghelia sa (Marcu 6, 34-52): apostolii Domnului „nu pricepuseă nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era împietrită“ (6, 52). Pesemne că de aceea Hristos „a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor“ (versetul 22). Dorea să îi ridice la înţelegerea deplină a minunii: Iisus, Învăţătorul lumii, este Fiul lui Dumnezeu.

Cum a făcut Domnul aceasta? I-a trimis atunci, seara, după strângerea coşurilor de firimituri, să treacă pe ţărmul celălalt. De fapt, i-a silit, pentru că Iisus dorea să Se roage singur. Şi iată că micuţa ambarcaţiune a apostolilor este cuprinsă de valuri, deoarece o furtună puternică se pornise în noaptea aceea. Desigur că Mântuitorul ştia ce se întâmpălă cu ucenicii Săi, care se luptau cu stihiile naturii la o distanţă apreciabilă de ţărm. Şi, cu toate acestea, îi lasă să-şi măsoare forţele cu valurile până târziu în noapte. De-abia la a patra strajă, adică după ora trei dimineaţa, Domnul apare aproape de ei. Probabil că erau epuizaţi. Sleiţi de puteri, sunt înspăimântaţi şi de vederea Învăţătorului, umblând pe mare. Pentru că nu puteau concepe cum de este posibil un asemenea lucru, refuzând vederea ochilor trupeşti, au început să strige îngroziţi. Probabil că era o scenă înfricoşătoare. Imaginându-ne totul, ni se face milă de bieţii ucenici, unii bărbaţi în toată firea, care, tulburaţi de zărirea unei năluci, sunt complet dezorientaţi. Iisus intervine şi le spune părinteşte să nu se teamă, căci nu este o închipuire, ci chiar El. „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“ (versetul 28), a zis Petru şi, primind acceptul, a sărit din corabie.

Cât de încredinţat trebuie să fi fost Petru că puterea Domnului îl va face să meargă pe apă! Ce sentiment frumos trebuie să fi fost în inima lui văzând că Dumnezeu face o astfel de minune cu un om slab ca el! În primii paşi pe apă, credinţa sa curată l-a ţinut deasupra valurilor. După care, precum mulţi dintre noi care începem să apreciem circumstanţele noastre după o logică strâmbă ce exclude pronia divină, a realizat că vântul este foarte puternic, „s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă»!“ (versetul 30). Cât de mult ne asemănăm cu Petru! De câte ori în viaţă nu am plecat la un drum, călătorie, examen, încercare etc. cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu ne va ajuta? Şi de câte ori nu am uitat de puterea lui Dumnezeu după ce am simţit cât de grele sunt împrejurările vieţii în care trăim, după ce uneori le-am amplificat până la măsura în care să considerăm că sunt încercări prea grele pentru noi? Toate se întâmplă pentru că nu avem o credinţă tare. Mai precis, nu avem credinţă. Deoarece, dacă am avea-o, nu am putea să o pierdem. Aşa era şi Petru. Un om curat la suflet, un bărbat de nădejde, dedicat Învăţătorului Său, dar puţin credincios. Aşa îi spune şi Mântuitorul: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»“ (versetul 31). Era o mustrare blândă, aşa cum un dascăl bun îşi corectează un învăţăcel în privinţa unei greşeli, aproape mângâindu-l. Urcând în corabie, vântul s-a potolit. Probabil că apostolii şi-au adus aminte în clipa aceea că psalmistul David spusese despre Cel Preaînalt că „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor ei Tu o potoleşti“ (Psalm 88, 10). Şi, în mod cert, de data aceasta ei au înţeles ce trebuia să înţeleagă după fiecare minune săvârşită de Mântuitorul: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: «Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»“ (versetul 33).

Filmul acestui eveniment este pasionant, fiind o prezentare succintă a multor stări sufleteşti: frica, strigătul spaimei, lipsa de tărie, încurajarea Domnului, credinţa curată, îndoiala şi, în cele din urmă, finalul fericit. Este minunat cum într-un episod de doar cincisprezece versete ne regăsim atât de bine, fiecare în parte. Cum realizăm că viaţa noastră este de multe ori ca o corabie pe o mare învolburată şi cum suntem neîncrezători că vom ajunge la liman. Sau cum, din neştiinţă, avem năluciri diverse, fără să distingem în negura zilelor noastre chipul luminos al lui Hristos. Căci DOAR El ne poate întinde mâna izbăvitoare şi DOAR El poate potoli furtuna ispitelor pe care le întâlnim. Ajută-ne, Doamne, să scăpăm de îndoieli, să eliminăm orice „dacă“ şi să zicem cu tărie: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu“ (versetul 33).