Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Doar şase numere?
Aşa se intitulează cartea unui savant britanic, Martin Rees, apărută cu ani în urmă şi în română, care a atras atenţia atât a teologilor, cât şi a agnosticilor tocmai
fiindcă pune problema spirituală într-un mod rece, comod pentru unii, incomod pentru alţii. Demonstraţia autorului este simplă: dacă mai suntem în viaţă şi ne bucurăm de soare şi de lumină, aceasta se datorează unor mărimi numerice care nu variază şi care, prin constanţa lor aproape neverosimilă, au făcut posibil tot ce se află în jurul nostru. Pentru cei care nu prea se duc la biserică, dar care în străfundul lor păstrează (totuşi) o emoţie pentru ceea ce transcende materia, o asemenea carte îi face fericiţi. Au astfel prilejul să-şi dea dreptate în sensul în care, în ciuda indiferenţei de ordin religios, capătă o confirmare că în marele univers domneşte un ceasornicar sau un arhitect care ţine sub control toată construcţia. Ce spun ei? Degeaba cădelniţează preoţii în biserică fiindcă ceea ce fac ei acolo nu este decât hrană pentru cei mulţi şi săraci cu duhul. De fapt, ceea ce contează sunt numerele, iar faptul că acestea nu se schimbă şi rămân constante dovedeşte că în spatele lor nu tronează absurdul, ci o inteligenţă superioară, impersonală. Sincer să fiu, nu ştiu în ce măsură un asemenea punct de vedere este salutar pentru fiinţa omenească. Departe de mine intenţia de-a fi habotnic şi de-a mă situa pe poziţiile acelora care s-au ridicat împotriva unei asemenea cărţi, considerând-o otravă pentru sufletul evlavios. Aş dori doar să clarific un aspect care, altfel, riscă să se înece în fumul confuziilor. Pentru un adevărat creştin contează în primul rând Dumnezeul personal. Cum spune Dostoievski, dacă mi s-ar demonstra că adevărul nu-l urmează pe Hristos, eu tot de partea Mântuitorului aş fi. Evident, aceasta este o formulă scriitoricească, paradoxală, riscantă. Dar graţie ei înţelegem care este diferenţa dintre ce e viu omenesc şi ce reprezintă bunăoară o galaxie nepăsătoare faţă de problemele omului. Marele scriitor vrea să ne arate că nu sacralitatea impersonală ar trebui să ne fascineze, legitatea de fier a unor mărimi numerice, forţe fundamentale care guvernează Universul. Miza pentru mine ca om este aceea de-a crede până la moarte şi dincolo de aceasta în Dumnezeul personal. Din lungul şir al tradiţiilor, creştinismul este primul care vorbeşte de Dumnezeul om, de această sublimă mărinimie prin care Domnul a coborât până în carnea şi unghiile noastre şi le-a transfigurat. După Hristos nu mai putem admite detaşări confortabile şi înfricoşătoare, aşa cum ne prezintă ilustrul savant britanic. Este adevărat că dacă Pământul şi-ar mări viteza de rotaţie în jurul axei sale doar cu o milionime de secundă tot ceea ce este viaţă ar dispărea, dar nu este mai puţin adevărat că mai presus de inflexibilitatea legilor fizice se află Faţa de-a pururi înlăcrimată a celui care ne iubeşte şi care prin iubirea sa salvează umanitatea noastră. Suntem aşadar oameni fiindcă există Dumnezeul personal care ne apără de orice robotizare şi spectralizare. Aşa ne putem duce suferinţa până în iatacul cerului, urcându-ne prin sfinţi şi prin icoanele care-i reprezintă acolo unde nu ar putea ajunge nici un număr.
.jpg)
