Doi bunici și o Fecioară

Sfinții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului și bunicii lui Iisus. Pe care nu L-au cunoscut, ei fiind deja mutați la cele veșnice la zămislirea Lui de la Duhul Sfânt. Nici Iisus nu i-a cunoscut pe ei, evident, dar i-a văzut și îi știa de dinainte de Întruparea Sa. Ochii Sfintei Treimi erau ațintiți asupra acestei familii în care urma să se nască, miraculos, însăși Maica Luminii, cea care a făcut posibilă refacerea, redesenarea sufletească a lumii prin șansa mântuirii adusă de Fiul ei.

„...astăzi uşile cele sterpe se deschid” așa ne prezintă imnografia secvența uimitoare a ridicării nepu­tinței în care se aflau cei doi: Ioachim și Ana. Nu ni spune care anume dintre ei era sterp, dar asta nici nu contează pentru că erau într-un gând și într-o rugăciune. Și într-o suferință, într-o umilință comună, împărțită cu durere. Soluția? Rugăciunea, postul, retragerea din lume. Ioachim pleacă pe pustii să-și adune gândurile, Ana rămâne acasă în rugăciune, abătută. La un moment dat, cel ce aduce veștile bune (un fel de „încălzire” pentru marea veste de la Blagoveștenie), Arhanghelul Gavriil îi anunță pe cei doi că vor avea un copil. Și va fi întocmai, așa va veni pe lume Maria: prin rugăciuni, prin lacrimi și prin voia Domnului. De aici înainte cei doi părinți vârstnici mai apar doar la Aducerea la Templu a micuței lor fete, apoi dispar din cronici (Tradiție) pentru a se muta în cerurile Nepotului. Ce viață de cuplu frământat, ce deznodământ aparte: au dat naștere unei fetițe de care nu s-au bucurat ca părinți, dar care le-a luminat neașteptat senectu­țile, intrând pe ușa din față a istoriei mântuirii.

Ziua de 8 septembrie ca zi de prăznuire a Nașterii Maicii Domnului are câteva semnificații puternice. Mai întâi, este prima mare sărbătoare a Anului nou bisericesc care începe la 1 septembrie, așa cum au hotărât Sfinții Părinți de la Niceea. Apoi, este ziua în care a fost sfințită cu mare fast o biserică la Ierusalim, ctitorie a împărătesei Eudoxia (secolul al 5-lea). Iarăși, simbolistica numărului 8 este cea a infinitului - fapt care definește fără dubii condiția umană și statutul ceresc la Fecioarei Maria. În Răsăritul creștin sărbătoarea intră în conștiința publică mai ales după Sinodul Ecumenic de la Efes (431), când ortodocșii au dat lupte dogmatice cu ereticii care o numeau pe Maica Domnului „născătoare de om”. Sfinții Părinți au tranșat disputa mariologică prin termenul de Theotokos, adică „Născătoarea de Dumnezeu”. În Apusul creștin, papa Sergiu I-ul (sirian, de obârșie) introduce în secolul al 7-lea între cele patru sărbători marianice cu procesiune și pe cea din 8 septembrie, denumind-o Nativitas Beatae Mariae Virginis. Așadar, încă din primul mileniu creștin avem acest frumos praznic.

Interesantă este icoana sărbătorii, care, la o primă vedere, aduce destul de mult cu icoana Nașterii Domnului. Aparent, seamănă. Însă sunt multe deosebiri, în formă și conținut. În primul rând, în icoana așa cum este ea reprezentată tradițional, este foarte multă foială. Un cârd de oameni - așa cum apar spre exemplu la Teofan Cretanul (sec. 16) - intră și ies din cadru, iar pe lângă cele trei personaje centrale (Sf. Ana șezând pe patul lăuziei, privind pieziș, Sf. Ioachim la capul patului căzut pe gânduri - poate în rugăciune de mulțu­mire? - și micuța Maria în colțul din dreapta jos, în brațele unei doici) răsar alți chibiți din rândul unor pâlcuri de femei care vorbesc. Despre ce? Despre această minunată și surprinzătoare naștere, despre condiția copilului, despre starea de „răpire” a tatălui. Și, desigur, despre vârstnica mamă care a adus pe lume o fetiță așa frumoasă și sănătoasă. Despre Dumnezeu or fi vorbind, oare? În mod cert, despre cum Yahweh s-a milostivit de cei doi necăjiți, trimi­țându-le un copil spre alinare sufletească și redresare socială. Toată dinamica natalității, toate acțiunile unor moașe dedicate sunt surprinse în cadru, însă nimic nu amintește de marea mirare de pe chipul Maicii Domnului la nașterea lui Iisus. Nimic nu aduce cu staulul vitelor, cu precaritatea sălașului, cu frigul mușcă­tor de afară, cu absența unor ajutoare. Cu alte cuvinte: Fecioara însăși s-a născut omenește, printre oameni, într-o familie așezată, cu reguli bine stabilite. Iisus însă, Dumnezeu și om, a avut parte de o naștere într-un cu totul alt context. Da, dar îi uităm pe magi, care I-au adus daruri bogate fără să-L cunoască, și pe păstori, care au început să cânte din senin, laolaltă cu îngerii. Așadar, om a fost acela? Sau numai om...?