Doi oameni credincioşi

Este o potrivire minunată ca în ajunul Duminicii a XXIV-a după Rusalii, Biserica să aibă o pomenire generală a celor adormiţi, Moşii de Toamnă. Spunem aceasta deoarece în cadrul Sfintei Liturghii din duminica mai sus-amintită ascultăm pericopa despre Învierea fiicei lui Iair. Nimic mai de folos pentru cei care, afectaţi de pierderea celor dragi şi de amintirea lor, gândesc, poate, că despărţirea de ei a fost definitivă. Minunea săvârşită de Domnul Hristos, alături de celelalte învieri săvârşite şi relatate în paginile Sfintei Scripturi, ne încredinţează că moartea nu este altceva decât un somn. Un somn din care ne trezim, fără excepţie, spre infinitul fericirii sau singurătăţii veşnice.

Totuşi, nu despre moarte şi despre fragilitatea ei dorim să vorbim în cele ce urmează. Ni se pare interesantă şi captivantă povestea paralelă a celor doi oameni credincioşi din această pildă: Iair şi femeia care avea curgere de sânge.

Duminica este numită în calendar a "învierii fiicei lui Iair", dar din cele şaisprezece versete mai bine de o treime, mai exact şase, sunt dedicate episodului inserat chiar în inima fragmentului duminical, ce o are ca eroină pe femeia ce suferea de doisprezece ani de o hemoragie chinuitoare. Aşadar, chiar dacă nu îi este dat numele, femeia ocupă un loc important în pericopa de faţă. Mai ales că ea completează sau oferă un alt model de credinţă, pe lângă cel al rabinului Iair.

Doi oameni amărâţi, necăjiţi. Unul care vrea ajutor pentru fata lui, celălalt pentru a scăpa de o boală ce-i măcinase trupul şi sufletul. O fată de doisprezece ani şi o boală de doisprezece ani. Iair solicită ajutorul în genunchi, direct, fără să aştepte, în văzul tuturor. Femeia se furişează pe la spatele Mântuitorului şi se atinge discret de poala hainei Lui (v. 44). Disperatul tată alunecă şi mai mult în deznădejde când este anunţat că fiica lui nu mai poate fi salvată, pentru că a murit. Cea cu pierdere de sânge primeşte bogata milă a lui Dumnezeu de îndată.

Paralela celor doi nu se opreşte aici. După ce o tămăduieşte pe fetiţa de doisprezece ani din adormirea adâncă, nefericit numită moarte, Iair şi femeia vindecată se regăsesc în bucuria primirii unei minuni. Şi, mai departe, se aseamănă în alegerea pe care o fac: devin următori ai Domnului. Iair, ne spune tradiţia Bisericii, a devenit unul din cei şaptezeci de ucenici pe care Hristos îi avea, în afară de cei doisprezece apostoli ai săi. Femeia a trăit în localitatea Pennada (Asia Mică) şi casa i-a devenit loc de întâlnire a comunităţii creştine din zonă. Săpăturile arheologice au găsit în faţa locuinţei o statuie ce îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos privind-o împărăteşte pe femeia ce stă la picioarele sale. A dorit să lase lumii mărturia ei ce nu a fost cuprinsă în Sfânta Evanghelie. Dar dacă ea nu a putut vorbi atunci, de emoţie, de fericire sau de ruşine că a fost descoperită, a făcut în aşa fel încât pietrele au vorbit ("Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga" - Luca XIX, 40) peste timp despre miracolul ce s-a săvârşit în viaţa ei.

Am văzut, aşadar, două tipuri de credincioşi, dar nu două tipuri de credinţă. În ambele cazuri au fost oameni care şi-au pus nădejdea în puterea lui Dumnezeu. Altfel, nu s-ar fi distins de ceilalţi. Căci, să nu uităm, pe Hristos mulţi Îl abordau şi mulţi Îl îmbulzeau (v. 45). Nu s-au schimbat multe nici cu noi. Mulţi cerem, mulţi cădem în genunchi, mulţi alunecăm apoi în deznădejde şi frustrare. Dar, indiferent cum ne exprimăm fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu, discret sau foarte vizibil, în taină sau strigat, credinţa este cea care ne mântuieşte din necazuri. Aşa cum a fost cu Iair şi femeia din Pennada.

"Mulţi cerem, mulţi cădem în genunchi, mulţi alunecăm apoi în deznădejde şi frustrare. Dar, indiferent cum ne exprimăm fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu, discret sau foarte vizibil, în taină sau strigat, credinţa este cea care ne mântuieşte din necazuri."