Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Doi oameni în faţa lui Dumnezeu

Doi oameni în faţa lui Dumnezeu

Un articol de: Mihai Gojgar - 25 Ian, 2010

Începutul Triodului, moment ce coincide cu Duminica a XXXIII-a după Rusalii, este o fericită ocazie să ne privim în oglinda Sfintei Scripturi, Cartea Cărţilor, locul unde toţi ne regăsim. În special, în această duminică, fiecare dintre noi, fără excepţie, îşi găseşte predecesorul într-unul din eroii pildei citite în această sfântă zi, Parabola Vameşului şi a Fariseului (Luca 18, 10-14).

Înainte să încercăm evidenţierea câtorva învăţături din acest fragment scripturistic, dorim să exprimăm bucuria că Biserica a aşezat, cu multă înţelepciune, în cursul anului bisericesc, o rânduială minunată şi în ceea priveşte şirul duminicilor. Iată, după ce în Duminica după Botezul Domnului Mântuitorul ne invită pe toţi la pocăinţă („Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17), trei săptămâni la rând ni se oferă pilde concrete de pocăinţă făcute de Zaheu, vameş, şi, duminica ce va urma, fiul risipitor.

Ba, în duminica de faţă, avem şi o adevărată antiteză a pocăinţei, reprezentată de tabloul ce îi înveşniceşte pe vameş şi fariseu.

Desigur, avem de-a face cu un om mândru, un om sigur pe el, prea sigur, convins că este superior multora, şi cu un altul căzut în patimi şi în păcate grele, ruşinat să încerce reabilitarea în faţa lui Dumnezeu. Dacă am rămâne la aceste tuşe simple, am fi ispitiţi să spunem că trebuie să fim ca vameşul şi să ne ferim de modelul fariseic. Un tablou frumos se face, însă, cu ajutorul detaliilor. Haideţi să privim cu mai multă atenţie spre situaţia celor doi şi spre noi, urmaşii lor.

Cine erau fariseii? S-a spus de multe ori, cei mai amari duşmani ai Mântuitorului, cei care împlineau cu foarte multă stricteţe formalismul Legii iudaice, dar trăiau şi drama omului care, foarte orgolios, aleargă după laudele semenilor. Vameşii? Evrei colaboratori ai stăpânitorilor romani, colectori de taxe, avizi de bani şi consideraţi spurcaţi din cauza frecventelor contacte cu păgânii. Deci, unii care se străduiau să respecte prescripţiile legii lui Moise şi alţii care nu se împiedicau de poruncile lui Dumnezeu.

La templu, cei doi se roagă complet diferit. Fariseul stă mai în faţă, după obiceiul lor, şi, cu gesturi largi, Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că este diferit de cei păcătoşi: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig“ (v. 11). Faptele îl vădeau drept, problema sa era mândria, orgoliul, o conştiinţă deformată asupra moralităţii sale, o ierarhie umană în care se plasa în vârful scării. Vameşul era un om lipsit de fapte bune, de plinirea poruncilor divine. Dar era conştient de starea lui. De aceea, îi era ruşine şi, „departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului“ (v. 13).

La final, Mântuitorul ne spune că vameşul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa“. Nu spune că fariseul ar fi un păcătos, nu îl condamnă. Şi dacă Domnul nu o face, de ce am spune noi altceva? Dacă El, Domnul puterilor, Judecătorul cel drept, Care cercetează inimile şi rărunchii (Ieremia 11, 20), nu îl apostrofează în această situaţie pe fariseu, de ce am face-o noi? Oare nu sunt şi astăzi farisei în biserici? Oare nu suntem şi noi de multe ori aşa? Nu cumva încercăm pe parcursul vieţii noastre trăirile celor doi? Sau măcar suntem ispitiţi să cădem în autosuficienţă şi ridicare a noastră peste ceilalţi? Obişnuim să ne dorim să fim ca vameşul şi să fugim de starea morală a fariseului. Cumva poate fi un model vameşul întru totul, sau numai pocăinţa sa? Nu ni se spune ce a făcut mai departe, dacă a renunţat la păcatele sale, dacă a devenit un om corect cu semenii şi cu Dumnezeu. Este certă doar pocăinţa lui, frumuseţea şi profunzimea conştientizării imoralităţii. Mai departe... nu ştim. Iar fariseul... Nu au nici o valoare faptele sale? Nu am fost şi noi în situaţia să facem ceva pentru a fi văzuţi, pentru că era de datoria noastră sau pentru că aveam nevoie să ne „mângâie“ cineva orgoliul? Da, raportarea lui la ceilalţi este greşită, dar el nu este de condamnat, ci doar de plâns. A nu şti binele dăruit de Dumnezeu, darurile oferite de El şi faptul că dacă starea ta este mai bună decât a altora, în primul rând trebuie să pleci genunchiul în faţa Părintelui ceresc. Sunt muţi oameni buni care sunt încă farisei. Faptele lor rămân, atenţia acordată bisericilor, slujitorilor ei, oamenilor săraci nu se pierd. Ei ajută, chiar dacă uneori au şi un alt scop sau dacă vor să primească laude. Dumnezeu ştie când vor realiza că suntem diferiţi pentru că există o rânduială superioară nouă, o raţiune divină cu neputinţă de înţeles pentru noi. O inimă caldă este dăruită, dar se şi încălzeşte. Fariseii, chiar de-ar fi lângă noi, şi nu doar desprinşi din paginile Sfintei Evanghelii, merită atenţie multă, dragoste şi înţelegere, mai degrabă decât condamanre, priviri urâte şi excludere.

Dar, peste toate, trebuie să remarcăm că vameşul s-a întors mai curat acasă pentru că s-a rugat cu smerenie. El a câştigat mai mult decât fariseul la templu. S-a întors reabilitat, spre deosebire de fariseu, care doar a „raportat“ realizările sale spirituale. Cred că avem de învăţat de la amândoi: ar însemna împlinirea legii şi mulţumirea smerită către Dumnezeu.