Doi oameni stau să moară, la 7.000 km unul de altul

Fără să se cunoască, fără să fi împărtășit ceva în comun „înainte”, Alina și Marius au avut aceeași experiență oribilă: pușcăria din China comunistă. Cu diferența că Marius Balo a reușit să scape, după aproape 8 ani de încarcerare, pe când Alina Apostol nu. Eliberat la termen, Marius a revenit în România spunându-și incredibila poveste în cartea „Păturica roz”, care a și prilejuit o avalanșă de lansări și conferințe în toată țara. Astfel, oamenii au putut cunoaște povestea unui creștin întors la Dumnezeu în străfundul temniței chineze (care nu are echivalent în lumea civilizată de azi, aviz nostalgicilor „Epocii de Aur”), au putut asculta mărturii din sursă directă despre modul cum lucrează Hristos în inima celor supuși unor mari traume fizice și sufletești. Într-adevăr, „Dum­nezeu Se vede printre lacrimi”, așa cum spunea o venerabilă călugă­riță de la Hurezi...

Întors în țară de doi ani, Marius Balo și-a promis lui însuși că va face un pelerinaj de 2.922 km prin țară, în contul zilelor petrecute în pușcă­riile Extremului Orient pentru o culpă inventată. Acest pelerinaj făcut pe jos a atins cele mai fierbinți puncte ale hărții suferinței românilor în timpul comunismului, deopotrivă cu lăcașuri de închinare. A fost primit peste tot cu mare căldură, iar el le-a oferit oamenilor zâmbetul său optimist. Teolog el însuși, rugăciunea nu l-a părăsit nici o clipă, dimpotrivă. Însă toate s-au schimbat în viața lui de când a aflat povestea Alinei chiar de la părinții ei din România. De atunci nu a mai avut liniște, tot da­rul eliberării sale s-a preschimbat în „captivitatea” conștiinței crești­nești, profund umane, că cineva fără apărare suferă aceleași condiții de detenție, încă și mai aspre. Marius Balo din om liber s-a „reîntors” în temniță, reluând în duh și conștiință suferințele Alinei. Era bântuit de fantomele durerilor de nepovestit ale tinerei femei deținute în centrul Chinei, acolo unde condițiile carcerale sunt încă mai demonice: lipsa comunicării cu exteriorul, regim de umilință totală și... înfometare. Foamea este instrumentul prin care este „dresată” Alina Apostol (ce nume puternic, predestinat parcă sufe­rin­ței!), astfel încât la 30 de ani tânăra nu mai are dinți în gură... Pedeapsa ei este de 13 ani, pe care îi va executa în totalitate (nu există recurs, decât formal), iar acordul de transfer semnat de China și România care ar putea-o aduce acasă pentru executarea restului de pedeapsă este singura ei șansă de a rămâne în viață. Pă­rinții au vândut deja tot ce aveau în țară pentru a acoperi costurile transferului, însă autoritățile române nu se grăbesc. Invocând tot felul de motive, transferul este tergiversat sine die. Între timp, Marius Balo știe din sursă directă că numai pe durata detenției sale au fost câteva transferuri (un austriac și un francez), așadar procedura/ acordul interstate permite acest lucru.

De la începutul lunii iunie, Marius a intrat în greva foamei pe termen nelimitat, până la soluționarea cazului umanitar al Alinei. E hotărât să meargă până la sfârșit, adică până la a-și da viața pentru această cauză. Nu zâmbiți cu ironie, nu zeflemisiți, nu judecați în termenii păcatului suicidar, ci amintiți-vă cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci acelora este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). Căci nu o dreptate individualistă caută acum Marius, ci caută dreptatea în numele altcuiva: al unei persoane fără apărare, lăsată complet singură în iadul concentraționar chinez. Întrebarea e ce vom face noi, comunitatea de credință creștin-ortodoxă, comunitatea euharistică (ferchezuiți duhovnicește, cu păcatele spovedite) în fața acestei situații? Mergem senini la biserică și ne vedem de viețile noastre libere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Sau ne străduim să facem un efort de rugăciune colectivă, măcar, pentru a găsi milă la Domnul milelor pentru cei doi condamnați la moarte? „Frauda” imputată lui Marius Balo a fost de 80 de dolari, atât valorează 8 ani din viața unui om. Adică de 10 dolari pentru suferințele unui întreg an de temniță? 365 de zile și nopți de vaier, de angoasă, de foame, de suferință psihică sunt ispășiți cu cei 10 dolari?

Nu e corect nici în fața oamenilor, nici în fața lui Dumnezeu să-i lăsăm pe acești doi tineri să moară - unul mai repede, altul mai lent. Trebuie ca statul român să-și facă datoria de stat al tuturor românilor, indiferent unde se găsesc aceștia. Statul evreu, bunăoară, „schimbă” un soldat mort de-al lor pe zeci sau chiar sute de palestinieni vii, unii acuzați de fapte foarte grave. Și asta numai ca trupul acelui tânăr, chiar lipsit de viață, să se întoarcă în țărâna patriei pe care a apărat-o cu toată ființa lui. Darămite pentru cei încă vii, ai noștri? Ce ar trebui făcut?

Aud?