Doi prieteni: Cioran şi Noica

Cu o deosebire de vârstă de numai doi ani (primul născut în iulie 1909, al doilea în aprilie 1911), Noica şi Cioran trec îndeobşte ca prieteni apropiaţi. La o privire mai atentă afirmaţia are un dram de exagerare. Prietenia cere o afinitate lăuntrică pe bază de gusturi şi predispoziţii, şi cu greu am găsi doi oameni mai diferiţi ca Noica şi Cioran. O simplă trecere în revistă a deosebirilor dintre ei e grăitoare. Sub unghi psihologic, Cioran e omul exceselor, adeptul soluţiilor radicale, fiinţă prin excelenţă paroxistică: în viaţă, în dragoste, în politică sau în filosofie. Noica, dimpotrivă, e omul reticenţelor, al timidităţilor politicoase. E abil, onctuos, având flerul imediat al stofei celui pe care îl are în faţa ochilor. Şi niciodată nu depăşeşte măsura.

 

Cioran e coleric, Noica e flegmatic. Cioran se aprinde repede şi se stinge la fel. Noica se încălzeşte tardiv, dar o face temeinic. Primul are vocaţia inadaptării, al doilea se adaptează la orice împrejurare. În Bucureşti, Cioran trăieşte complexul ardeleanului ce nu se poate adapta la mitocănia regăţenilor, iar la Paris stă în umbră, într-un veşnic exil interior. Noica, indiferent că se află la Chiriacu, la Andronache, la Câmpulung, la Păltiniş, în Marea Britanie sau în Franţa, e tonic, debordând de proiecte şi descurcându-se constant. Cioran, pripit şi dezechilibrat, nu poate întemeia o familie şi nu ştie să cultive relaţiile cu semenii, întreaga viaţă fiind întreţinut de Simone Boué. Noica are familie, ajunge tatăl a doi copii şi se poate întreţine oriunde. 

 

Cioran nu are vocaţie pedagogică, anul de profesorat la un liceu din Braşov considerându-l unul din cele mai nefericite ale vieţii. Când îşi dă demisia răsuflă uşurat, la fel ca directorul liceului, care se vede scăpat de o pacoste didactică. De cealaltă parte, Noica are obsesia şcolii de filosofie, rolul de antrenor spiritual potrivindu-i-se ca o mănuşă, de aceea la Câmpulung sau la Păltiniş se va înconjura de discipoli. Sub unghi spiritual, Cioran e incapabil să creadă şi nu poate vedea în religie decât o aberaţie primitivă. Noica are sensibilitate religioasă, dar una difuză, mai curând latentă, şi oricum fără ieşiri ostentative. Amândoi vor trece prin dureroase rupturi de destin, Cioran va fugi din ţară în zilele Rebeliunii legionare şi nu se va mai întoarce. În exil, va vorbi maliţios de România, de generaţia interbelică şi de idealurile acesteia. Noica va trece prin domiciliu obligatoriu, prin închisoare şi prin anii de supraveghere a Securităţii, dar va vorbi de România ca de marea iubire a vieţii. Cioran, atent cu imaginea pe care o avea în ochii altora, va trăi cu frica represaliilor marxiste (vezi cazul Goldman), ferindu-se să nu ajungă în situaţia lui Vintilă Horia. Lui Noica, supus calvarului penitenciar şi apoi umilinţelor de a scrie în Glasul Patriei, nu-i va mai păsa de imaginea publică. Trecuse prin prea multe să mai aibă amor propriu. În fine, la lectură Cioran e stupefiant prin directeţea observaţiilor şi apoi reconfortant prin tensiunea disperării. Cine vrea să capete poftă de viaţă să citească imprecaţiile lui Cioran. De cealaltă parte, Noica are stil imnic, cu o solemnitate uneori dulceagă în perioada interbelică, dar măsurată şi bine încordată în cărţile postbelice. Apoi, Cioran nu poate fi predat în chip sistematic la un curs universitar, pe când ontologia lui Noica poate fi. În fine, cariera lui Cioran este europeană, a lui Noica mărginită la etosul românesc. Cine dintre ei s-a împlinit cu adevărat? Amândoi, dar fiecare în felul lui. Cioran ca stilist universal, Noica ca gânditor de fibră autohtonă.