Dorul de acasă

Noapte tropicală la Madrid. Aerul încă dogoreşte şi pământul radiază ca un cuptor din care abia s-a scos pâinea tocmai rumenită. În grădina restaurantului chinezesc, unde cinăm, de data asta invitaţi, alături de profesorul Uscătescu, de părintele Mureşan, parohul parohiei ortodoxe din Madrid, sub adierea molatecă a frunzelor ce-au ieşit, în sfârşit, din toropeala de peste zi şi în răcoarea împrăştiată de havuzul  ce picură vesel şi fericit, te simţi în largul tău. Să tot trăieşti. A trecut de zece postmeridian, dar viaţa dă în clocot. Străzile sunt pline ochi de lume. Cafenelele şi restaurantele s-au umplut. Aveam aici de a face, ca peste tot în sud, cu reversul comportamental al nordului, unde oamenii, îndeobşte, îşi petrec serile în casă ori în localuri. În Spania, ca şi în alte ţări meridionale, e tocmai pe dos. Defel întâmplător. Sunt ceasurile în care poţi ieşi cu plăcere pe stradă. Nu te mai loveşte în moalele capului soarele ucigător al zilei şi ai chef să te întâlneşti cu prietenii, să stai la un pahar de vorbă şi de vin. Lumea cea luminată urzeşte cuvinte, cântă, dansează, chefuieşte, sau pur şi simplu hoinăreşte slobodă, fără un ţel anume, pe uliţe şi prin parcuri, sau, tolănită într-un şezlong în curtea proprie, în balcoane, la fereşti, disecă cu privirea acest panopticum în erupţie, ce-a luat în stăpânire oraşul în zona sa centrală. Noi, cei cinci români, aşezaţi pentru cină la una dintre mesele restaurantului chinezesc, părem rătăciţi în această mulţime nebună, nebună. Nu ne e caracteristică o astfel de stare, cea a  abandonului grijilor de peste zi  şi a trăirii intense, mistuitoare, a clipei, clipa cea repede, să nu se lepede, cum zis-a Eminescu. Gândurile noastre zboară departe, hăt către casă. Nu, nu s-a aprins  încă în noi dorul. Însă în sufletele companionilor noştri de masă, profesorul George Uscătescu, părintele Mureşan şi soţia sa, vecinătatea semenilor din România a răscolit amintiri, a declanşat nostalgii şi focuri ale simţirii, niciodată stinse cu totul, au prins iar  scânteia. Părintele Mureşan, duhovnicul profesorului Uscătescu, ucenic spiritual al său, când a auzit că magistrul se întâlneşte cu nişte români, şi-a dorit şi el să ne cunoască. „Acum aici îmi este casa, ne mărturiseşte Sfinţia Sa la o vreme ce devenise a destăinuirilor, dar acasă e numai în Transilvania natală.“

În Spania preotul Mureşan a venit în 1979 pentru un doctorat la Salamanca şi spre a fi duhovnic al românilor rătăciţi în Spania acelor timpuri. Da, rătăciţi, îşi întăreşte afirmaţia părintele, argumentând cu elemente lămuritoare. Şi azi, la sfârşit de mileniu, după marea schimbare a configuraţiei europene din 1989, când numărul românilor este cu mult mai mare, ei sunt risipiţi prin toate ungherele Spaniei. „Dar, ştiind că în Madrid există un preot al credinţei lor, vin la mine de la depărtări şi de o mie de kilometri ca să se roage lui Dumnezeu în limba maternă. Asta se întâmplă măcar  de Crăciun şi Paşti, sau la botez şi cununie. La înmormântări mă duc eu acolo unde i-a rânduit Dumnezeu să moară“.

Părintele Mureşan este parohul tuturor acestor suflete pribege. Şi-a susţinut cu succes doctoratul la Salamanca şi acum este profesor la faimoasa Facultate de Teologie a  acestei înalte şcoale universitare spaniole. Predă şi la Universitatea din Madrid un curs despre învăţăturile credinţei ortodoxe.  „Abia acum pot spune că mi-am găsit echilibrul, continuă spovedania sa preotul Mureşan. Când am ajuns aici, în 1979, n-am fost deloc în apele mele. Simţeam că-mi vine să-mi iau câmpii. Nu suportam singurătatea ucigătoare de-a dreptul. Mă încerca senzaţia sufocării.“ Cărţile şi şcoala, îşi aminteşte părintele, au fost cele care l-au salvat. Apoi a avut norocul să-l întâlnească pe profesorul George Uscătescu. A fost izvorul din care şi-a potolit setea ce-l chinuia. Odată cu venirea soţiei şi apoi şi a celor două fete, viaţa lui în Spania a intrat în albia normalităţii. Dorul de casă a rămas însă la fel de intens.  Fără leac”, a conchis părintele. Dacă se va hotărî să se stabilească definitiv aici, o va face pentru fetele lui, care se socotesc ca aparţinând acestei ţări. Au început şcoala aici şi în România se duc ca într-o vacanţă la neamuri.

 Ceasurile au trecut ca vântul la acest taifas al împărtăşirilor sufleteşti. E târziu în noapte. A doua zi, luni, Sfinţia Sa are cursuri tocmai la Salamanca. Îl aşteaptă un drum lung, dar şi el şi soţia ţin neapărat să-i vizităm acasă. Poftirea e aşa de insistentă că n-avem cum să refuzăm. Vorovim până aproape de ora când prinde să se crape de ziuă, dar nu izbutim să stingem focul dorului de acasă al gazdelor noastre, ci mai abitir îl aţâţăm.