Dostoievski şi cele două feţe ale libertăţii

Numeroasele interpretări asupra conceptului de libertate variază, în istoria gândirii umane, atingând nu de puţine ori extremele. Este justificat a impune cuiva împlinirea binelui prin măsuri coercitive? Poate fi acceptată, în numele respectării libertăţii, lipsa oricăror reguli? Interpretând marile opere dostoievskiene din perspectiva temei libertăţii, filosoful rus Nikolai Berdiaev evidenţiază câteva trăsături definitorii ale concepţiei lui Dostoievski despre libertate. Pentru a fi autentică, libertatea trebuie să includă posibilitatea alegerii răului. Împlineşti binele atunci când, deşi puteai să faci rău, totuşi ai ales calea cea dreaptă. Nu poţi pretinde că ai făcut un bine atunci când ai fost constrâns în acest sens, când nici nu ai avut variante de ales. Pe de altă parte, adevărata libertate presupune depăşirea stadiului opţiunilor pentru bine sau rău şi alegerea de la sine a binelui. Cu alte cuvinte, libertatea întru bine reprezintă forma desăvârşită a libertăţii de a alege.

Toată creaţia lui Dostoievski este o reprezentaţie despre om. Se pare că nimeni în istoria universală nu s-a raportat la om ca Dostoievski. Şi în cel din urmă om, în cea mai cumplită cădere, se păstrează chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea dostoievskiană faţă de om nu a fost una umanistă. El a reunit în această iubire o nemărginită compătimire, propovăduind pentru om calea suferinţei. Aceasta se leagă de faptul că în centrul conştiinţei sale antropologice se află ideea libertăţii. Fără libertate nu există om. Dialectica lui Dostoievski este una a destinului libertăţii. Dar calea libertăţii este calea suferinţei. Iar omul trebuie s-o străbată. Ca să înţelegem tot ceea ce a dezvăluit Dostoievski despre om trebuie să acordăm atenţie noţiunilor sale de libertate şi de rău.

Pentru Dostoievski, tema omului şi a destinului său înseamnă, mai presus de orice, tema libertăţii. Destinul omului, tribulaţiile sale, se definesc prin libertate. Libertatea tronează în centrul concepţiei dostoievskiene asupra lumii. Iar patosul ascuns, izvorât din operă, este patosul libertăţii. Miră faptul, că până acum, nu a fost suficient conştientizat acest lucru. De nenumărate ori, în „Jurnalul scriitorului“, autorul Karamazovilor se manifestă de parcă ar fi duşmanul libertăţii social-politice, se arată conservator şi chiar reacţionar.

Cele două feţe ale libertăţii

Sunt însă puncte de vedere cu totul exterioare, care stânjenesc perceperea libertăţii ca miez al întregii sale creaţii, ca o cheie pentru desferecarea concepţiei sale asupra lumii. Tot ceea ce unii au numit „cruzime“ la Dostoievski e legat de relaţia sa cu libertatea. El a fost „crud“, fiindcă nu a vrut să despovăreze omul de libertate, nu a vrut să îl absolve de chinuri cu preţul pierderii libertăţii; a impus omului o uriaşă răspundere, proprie demnităţii celor liberi. S-ar putea uşura chinurile omeneşti, luându-i omului libertatea. Dostoievski examinează în profunzime aceste căi lesnicioase ale plăcutei comodităţi lipsite de libertate spirituală. Într-adevăr, el cugetă cu genialitate la libertate, iar ideile sale merită luate în seamă. Libertatea este pentru el antropodicee şi teodicee totodată, în ea trebuie căutată justificarea omului, dar şi a lui Dumnezeu. Tot procesul universal este o problemă dată pe tema libertăţii, o tragedie legată de îndeplinirea acestei teme.

Dostoievski cercetează destinul omului lăsat în libertate. Îl interesează doar omul pornit pe calea libertăţii, destinul său în libertate şi libertăţile din om. Toate romanele sale sunt tragedii, experimente ale libertăţii umane. Omul începe să-şi manifeste rebel libertatea, gata de orice suferinţă, de nebunie, numai să se simtă liber. În acelaşi timp, caută libertatea ultimă, capitală.

Există două feluri de libertate: prima - libertatea primară, ultima - libertatea finală. Între acestea două se aşterne drumul presărat cu chinuri şi suferinţe, calea dedublării. Fericitul Augustin, în lupta sa împotriva pelagianismului, vorbea de două libertăţi: libertas minor şi libertas major. Libertatea inferioară era pentru el cea primară, care este libertatea opţiunii binelui, legată de posibilitatea păcatului. Libertatea superioară era cea ultimă, finală, libertatea întru Dumnezeu şi bine. Sfântul Augustin a fost apologetul celei de a doua libertăţi, libertas major, care l-a dus în final spre conceptul de predestinare. Deşi în conştiinţa bisericească a predominat semipelagianismul, Fericitulul Augustin a influenţat catolicismul într-un mod puţin favorabil libertăţii. El a sancţionat cercetarea şi pedeapsa cu moartea pentru eretici. Este clar că nu există o libertate, ci două: prima şi ultima, libertatea opţiunii binelui şi răului şi libertatea întru bine, altfel spus - libertatea iraţională şi libertatea întru raţiune.

Binele „cu forţa“

Cuvintele evanghelice: „cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va face liberi“ ţin de a doua libertate, libertatea întru Hristos. Când spunem că omul trebuie să se elibereze de stihiile interioare, de puterea patimilor, trebuie să înceteze a mai fi robul sinelui şi al mediului înconjurător, avem de a face cu a doua libertate. Libertatea primului Adam şi libertatea celui de al doilea Adam, libertatea întru Hristos, sunt diferite. Adevărul îl face pe om liber, dar omul trebuie să adopte liber Adevărul, care nu trebuie să fie introdus cu forţa. Hristos dă omului libertate, dar el trebuie să-l accepte liber pe Hristos. „Tu ai dăruit omului iubirea slobodă pentru ca el să vină slobod la Tine, fermecat şi cucerit de Tine“ (cuvintele aparţin Marelui Inchizitor).

În această adoptare liberă a lui Hristos constă calitatea de creştin, tot sensul actului credinţei, care este un act de libertate. Calitatea de om presupune recunoaşterea a două li-bertăţi: libertatea binelui şi răului, şi libertatea întru bine, libertatea în alegerea Adevărului şi libertatea întru Adevăr. Libertatea nu se poate identifica cu binele, cu adevărul, cu desăvîrşirea. Libertatea are specificul său, e libertate, nu bine. Orice confuzie şi identificare a libertăţii cu însuşi binele şi perfecţiunea constituie o negare a libertăţii, este o recunoaştere a căilor constrângerii. Binele coercitiv nu mai este bine, degenerează în rău. Binele liber, singurul bine care există, presupune libertatea răului.

În aceasta constă tragedia libertăţii examinate de Dostoievski. Aici se ascunde taina creştinismului, se dezvăluie o dialectică tragică. Binele nu poate fi coercitiv, nu poţi constrânge pentru bine. Libertatea binelui presupune libertatea răului. Libertatea răului duce la distrugerea libertăţii înseşi, la necesitatea răului. Negarea libertăţii exclusive a binelui duce, de asemenea, la negarea libertăţii, la transformarea libertăţii în necesitatea binelui. Dar necesitatea binelui nu înseamnă bine, căci binele presupune libertate. Această problemă tragică a frământat conştiinţa creştină pe parcursul întregii sale istorii. Ne gândim la polemicile Fericitului Augustin cu pelagianismul, la învăţătura despre relaţia dintre libertate şi fericite, la controversele iscate de jansenism, la devierile lui Luther către predestinarea augustiniană, la sumbra doctrină a lui Calvin, care pare să nege orice libertate.

Ideea creştină este ameninţată de două pericole, de două spectre: de răul libertăţii şi de coerciţia binelui. Libertatea a pierdut fie din cauza inoculării răului în ea, fie datorită constrângerii în folosul binelui. Rugurile Inchiziţiei au fost martorele acestei îngrozitoare tragedii a libertăţii, a greutăţilor de a găsi o soluţie pentru conştiinţa creştină luminată de strălucirea lui Hristos.

Creştinismul este religia libertăţii

Hristos este libertate, iubire liberă. Creştinismul este religia libertăţii. Chiar conţinutul credinţei creştine reclamă recunoaşterea libertăţii credinţei, a libertăţii conştiinţei, deci şi prima şi a doua libertate. Creştinismul înseamnă înfrângerea tragediei libertăţii şi necesităţii. Fericirea lui Hristos înseamnă libertate care nu se distruge prin rău (exclusivitatea primei libertăţi), nu se distruge prin coerciţia întru bine (exclusivitatea celei de a doua libertăţi). Creştinismul înseamnă iubirea liberă, iar întru fericirea iubirii libere se împacă libertatea lui Dumnezeu şi libertatea omenească. Adevărul lui Hristos aruncă lumina înapoi, asupra primei libertăţi, o confirmă drept parte componentă a Adevărului însuşi. Toate acestea nu au fost dezvăluite deplin de vechea conştiinţă creştină, cu atât mai puţin de cea catolică. Dostoievski face un pas uriaş înainte, în cauza dezvăluirii acestui Adevăr.

* (Texte selectate din Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992)