Dragoste, Taină

Sub titlul acesta nu poţi decât să torni şuvoaie de tăcere, dar nevoia de a pune în cuvinte stări, de a lega într-un discurs energie psihică, de a-ţi mai îmblânzi din întuneric îmbrăţişându-l discret cu lumină poate fi, speri, tolerată în marginea apologiei Necuvântului. Verbul e o oază de firesc, dorinţa de a-l găsi şi travaliul de a-l scoate la iveală sunt umane şi, chiar dacă cuvintele rămân aproximative, asumarea acestei imperfecţiuni te fereşte de impietate.

Aşa considerând lucrurile, să ne gândim la Taina instaurată de Biserică prin însuşi Mântuitorul, Taina ce leagă pe femeie de bărbat. Binecuvântare a Duhului Sfânt, această legătură consacră două fiinţe Fiinţei Înseşi, şi cei aleşi să se bucure de starea aceasta de graţie probabil nu-şi mai pot dori altceva. Tentaţia de a privi peste gard e însă mare, fiindcă oameni suntem, şi ne e mult mai la îndemână, când e vorba de ceilalţi, să suprasimplificăm, să evaluăm neţinând cont de relativismul cu care noi înşine ne raportăm la cele nerelative, să judecăm în final. Un preot de mir spunea odată că cel mai greu e să nu judeci... da, e atât de uşor să vedem petele din soarele sufletului celuilalt şi să le interpretăm!

Fireşte, Taina prin care, în limbajul lui Olivier Clement, "trupul morţii" e transfigurat în "trup al slavei", iar "întâlnirea oarbă", în "cunoaştere", e via regia spre Adevăr, dar când te numeri printre fericiţii care au păşit pe drumul regilor, te laşi molipsit de nobleţea harului, altfel te-ai făcut chimval răsunător...

Nu ne învaţă parabola Fiului Risipitor că potecile pe alăturea de drum sunt uneori preţul libertăţii şi-şi au legitimitatea lor într-o pedagogie a mântuirii? Unii oameni rămân cuminţi acasă şi sunt fraţii cei mari, cu ochii pe tot ce e agonisit şi atenţi să nu se piardă ceva, să nu se comită vreo abatere de la normele scrise. Ferice de ei! Dintre aceştia se pot alege păstrătorii Tradiţiei, dar şi ucigaşii ei fără voie: ispitele sunt mari, formalismul şi sacrificarea spiritului de dragul literei nu sunt de ignorat. Pentru alţii însă, nostalgia e ceea ce trezeşte la viaţă, or, nostalgia cere depărtare, cu păstrarea urmei inefabilului acelui punct de care te distanţezi.

Care depărtare ar trebui simţită chiar când crezi că te afli în miezul lucrurilor, fiindcă Taină înseamnă inepuizabil, intangibil, promisiune perpetuă, şi nu garanţii ce ar scuza o anume autosuficienţă - poate străină unuia străin de Taină.

Binecuvântată e calea celor ce se află sub oblăduirea Tainei de care vorbim, dar dragostea poate încolţi şi în suflete mai puţin meritorii. Şi pentru astfel de suflete scârţâie uşile Raiului, chiar dacă lor, cum zice un text de literatură veche, le vine a spune "Rămâi, Raie, sănătos,/ Noi om merâ mai pe din gios...". Autenticitatea e o valoare, iar dacă drumul tău spre Rai trebuie să treacă prin Iadul din sufletul tău, a-ţi refuza călătoria în adâncuri e o opţiune la fel de nesăbuită ca aceea de a coborî fără candelă în acele adâncuri. Şi a fi creştin e a avea această candelă.

Da, "dragoste" şi "taină" sunt cuvinte care se scriu în biografia fiecăruia cu sau fără majuscule ce fac diferenţa, dar cine poate şti când o dragoste devine o Taină?